Doi copii în vîrstă de șase și șapte ani vor petrece Crăciunul cu sufletele frînte, tînjind după cea mai dragă ființă din lume, mama. Cei doi frați, cărora le vom proteja identitatea atribuindu-le cîte un pseudonim, au fost răpiți pur și simplu de tatăl lor și duși în alt județ, într-un sat în care au trăit alături de părinți pînă în primăvara acestui an. Olguța și Åžtefănel au început, din aprilie a.c., o nouă viață într-o comună vrînceană, acasă la bunicii materni, unde au venit împreună cu mama lor, Camelia. Femeia a decis să se despartă de soț în urma abuzurilor fizice și scandalurilor nenumărate la care a fost supusă de acesta și de socri, timp îndelungat. Åžtefănel a fost răpit de tată direct de la școală, cu cîteva luni în urmă. Olguța a fost obligată zilele trecute să urce în mașina cu care acesta venise „ca să-i aducă cadouri”. Disperată, Camelia a cerut sprijinul polițiștilor însă, pentru că divorțul încă nu s-a pronunțat, aceștia i-au spus că nu o pot ajuta cu nimic… Hăituiți, cu suflețele traumatizate pentru o viață întreagă, Olguța și Åžtefănel nu mai au, probabil, puterea de a se bucura de mirajul Crăciunului. De abia ce se obișnuiseră cu noua lor viață, alături doar de mamă, abia se liniștiseră cînd, dintr-o dată, siguranța în care credeau că trăiesc s-a… sfărîmat. Dincolo de personajele adulte ale acestei drame, cu adevărat tragică e suferința celor doi micuți care, prinși la mijlocul unor ambiții nefirești, au devenit mai triști decît tristețea însăși… S-a întîmplat așa: a fost odată un El și o Ea, oameni tineri, frumoși, care s-au întîlnit și s-au iubit. Åži-au jurat credință la bine și la rău – „pînă cînd moartea îi va despărți” – și au început să-și construiască viața după tipicul tuturor familiilor din lumea asta. Acasă la El, soțul Cameliei, alături de părinții acestuia, departe, într-un alt județ. Nu se poate spune că n-au crezut în fericire și o vreme, chiar s-au bucurat unul de altul așa cum numai îndrăgostiții pot simți. Primul copil, Åžtefănel, a fost dorit și așteptat ca o binecuvîntare. Åži la doi ani de la nașterea acestuia a venit pe lume și fetița. Nimic și nimeni n-ar fi putut gîndi că fami-lia atît de frumos împlinită ar avea vreodată alt viitor decît împreună. Åži totuși… El lucra, Camelia creștea copiii. El pleca zilnic de acasă și, ca să nu îl supere, ea nu-i spunea cîte jigniri nemeritate era nevoită să îndure în lipsa lui, de la socri. Anii care au trecut au lăsat însă urme adînci. Sătulă să-i tot fie scoși ochii, Camelia s-a angajat, dar nici așa n-a fost bine. Alimentat permanent cu tot soiul de aberații de către propriii părinți, El a început s-o gelozească. Au început scandalurile. Bătăile. Amenințările… Cei doi îndrăgostiți de altădată au devenit străini. Iar izbucnirile de violență au născut teama aceea specială, ce nu se poate uita vreodată de nici un copil care-și vede mama chinuită… A urmat accidentul… Un accident nefericit, de muncă, în urma căruia Camelia a suferit vreme îndelungată. Suferința ei, care ar fi fost normal să reunească familia, a fost trăită mai ales de copii, singurii care-i acordau ajutorul de care avea nevoie. Femeia devenise prizoniera căminului conjugal. „Nu el m-a ajutat să-mi revin. Nu el a stat lîngă mine ci Åžtefănel. Așa mic cum era, nu se dezlipea de mine. Mă ajuta să-mi iau pastilele, îmi aducea apă și ce mai aveam nevoie… A suferit mult… Fetița era mai mică, ea nu a simțit atît de tare ceea ce se petrecea”, a povestit Camelia. Trupește și-a revenit pînă la urmă însă starea tensionată din casă, certurile nenumărate, au aruncat-o pe biata femeie în depresie. Iar ai ei au catalogat-o practic drept o ființă cu mințile rătăcite, care nu mai are capacitatea de a se descurca singură și de a-și îngriji copiii. Simțul de autoconservare a fost cel care a determinat-o pînă la urmă pe Camelia să-și ia copiii de mînă și să plece. A decis să se despartă de soț, de viața violentă pe care acesta i-o oferea. S-a întors, firește, acolo unde știa că va găsi ajutor: acasă la părinți, în Vrancea. A sperat că distanța îl va face pe El să mediteze asupra celor întîmplate, să revină la gînduri mai bune și să se poarte omenește, măcar de dragul copiilor. Dar… El a făcut plîngere către instituțiile statului, cum că nevasta a părăsit domiciliul conjugal, că a răpit copiii, că nu este în stare să-i îngrijească și că îi privează de dreptul la educație. Evident, astă primăvară, imediat după despărțire, omul a bătut la poarta socrilor lui, din județul nostru, dar nu ca să se împace ci să-și ia copiii înapoi. Nu a putut. Iar ancheta socială efectuată de specialiști în urma plîngerii sale a constatat exact contrariul. Viața de la capăt Camelia își dusese copilul la școala din comună. Åžtefănel, un băiețel subțirel și palid, trist și foarte timid, s-a integrat totuși în noul colectiv. Privindu-l, aveai totuși impresia că duce în suflet o temere care-l macină și care pur și simplu nu-l lasă să rîdă… Mama lui îl aducea și îl lua în fiecare zi de la școală și între timp, femeia se apucase să amenajeze garsoniera care-i fusese dată de părinți, într-un oraș din apropiere. Camelia își găsise chiar și un serviciu. Își înscrisese copiii la medicul de familie și făcea demersuri s-o înscrie pe Olguța la grădiniță. Acolo, în acea garsonieră pusă la punct, dorea să înceapă o nouă viață, doar ea și copiii săi. A intentat divorț. Åži a avut tot sprijinul părinților săi, oameni simpli, care n-au dorit niciodată altceva decît să-și vadă fiica fericită. Åži astfel, viața celor doi frățiori și a mamei lor a început să se așeze, să se rînduiască. Iar atunci cînd credeau că totul merge bine, s-a întîmplat. Băiatul, răpit de la școală, sora lui, furată de lîngă bloc! Cu cîteva luni în urmă, Camelia a simțit că i se dărîmă lumea! Cînd s-a dus să-și ia copilașul de la școală, a aflat că acesta nu mai este. Că a fost luat de tatăl lui. Luat și dus departe… Degea-ba s-a chinuit, în zadar s-a rugat să-i fie dat copilul înapoi. Băiețelul ei timid, firav, palid i-a fost smuls tocmai cînd începuse să îndrăznească să zîmbească! Cumva, femeia și-a revenit. A strîns din dinți și a continuat să-și clădească viața frumos, cu speranța că la pronunțarea divorțului își va recăpăta copilul. Ce era să mai facă? „Să mă duc și eu, la fel ca taică-su, și să-l fur? Să-l înnebunesc de tot?”, a explicat. Golul lăsat în sufletul ei n-a reușit să-l umple însă niciodată. Dar și-a canalizat eforturile spre fiică. Zilele trecute, femeia a fost anunțată că tatăl vine cu băiatul în oraș, ca să-i aducă ceva cadouri Olguței. „A motivat că frații trebuie să se vadă, dar mi-a furat și fetița! A luat-o în brațe, i-a pus mîna la gură și a băgat-o în mașină. Am văzut-o cum țipa, sărăcuța, cum se zbătea acolo, în mașină, dar el n-a avut inima să o lase”, a spus Camelia. Disperată, a fugit și a anunțat poliția din localitate însă și de această dată speranțele i-au fost zdrobite. „Mi-au spus că nu au ce să facă, n-au cum să mă ajute. Că atîta timp cît divorțul nu s-a pronunțat, copiii sînt ai lui așa cum sînt și ai mei și amîndoi avem aceleași drepturi”, a explicat. Crăciun în lacrimi Suferințele îndurate, deznădejdea provocată de felul în care i-au fost smulși amîndoi copiii se pot citi clar în ochii Cameliei. Femeia nu vrea să le provoace acestora încă o traumă, recuperîndu-i după aceeași metodă aplicată de soțul ei. Åžtie că cel puțin, bunica paternă îi iubește și, pînă cînd îi va putea din nou strînge în brațe, aceasta îi va îngriji cu toată dragostea. Nu înțelege însă cum a putut să fie atît de crud soțul ei. Cum a putut să nu creadă că răzbunîndu-se astfel pe ea, cei mai afectați vor fi cei mici… „Am să aștept pronunțarea divorțului. Åži voi lupta pentru copiii mei”, a spus Camelia. În seara de Crăciun însă, mai mult ca niciodată, lacrimile îi vor inunda sufletul. De la cîteva sute de kilometri distanță, vor tremura de dorința ca bunul Moș să le aducă înapoi mămica…
