Cinci persoane cu handicap, foste asistate ale Căminului Atelier Odobești, și-au sărbătorit ieri ziua, pentru prima dată în viața lor, în propria casă. Dincolo de aparențe, fiecare poartă în suflet propria poveste, povești triste, în care fericirea de azi nici nu se putea întrezări. Apartamentul, ce le-a fost pus la dispoziție în cadrul proiectului social „Locuință protejată – Casa Luminița”, derulat de Fundația „Pro Armonia” și finanțat de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, înseamnă pentru ei startul în viața independentă, pe cont propriu, pe care n-au avut-o niciodată. „Acest lucru este tot ce am dorit pentru ei, să lucreze și să aibă unde să locuiască. Aici au deplină li-bertate, autonomie, independență și le vom oferi în continuare tot sprijinul necesar pentru a se integra cît mai bine în comunitate și pentru a reuși să se descurce pe cont propriu”, a declarat Luminița Teodorescu, președintele Fundației „Pro Armonia” din Focșani. Pentru prima dată în viață, cei cinci locatari ai „Locuinței protejate – Casa Luminița” din Odobești au sărbătorit Ziua Mondială a Persoanelor cu Handicap la ei acasă. Mîndri că în sfîrșit au „familia” lor care se adună mereu seara în locul pe care îl numesc „acasă”, cei doi bărbați și trei femei din apartamentul dăruit în cadrul proiectului derulat de Fundația „Pro Armonia” Focșani spun că acum au tot ceea ce nici nu îndrăzneau să viseze că se va împlini vreodată. „Sîntem foarte fericiți aici! Am scăpat de gălăgia, de balamucul din cămin! Au fost mulți colegi care au spus tot felul de lucruri, că o să fim dați afară de aici după un timp, că o să rămînem pe drumuri, dar nu i-am luat în seamă. Ne place aici și știm că sînt invidioși, de aia vorbesc așa”, ne-au întîm-pinat cei cinci, bucuroși de oaspeți. Ieri, cînd reporterii noștri au ajuns la locuința lor, tocmai se întorseseră din vizita făcută la CITO, instituția care i-a găzduit ani de-a rîndul. Se duseseră să vadă și ei spectacolul dedicat Zilei Mondiale a Persoanelor cu Handicap și să-și viziteze foștii colegi, pe acei cu care au rămas prieteni. Apartamentul în care locuiesc acum cei cinci are trei camere curate și dotate cu tot ce este necesar confortului zilnic. Într-una dintre ele stă Tinca Floarea, de 35 de ani, împreună cu cățelușul ei, Pufi, iar în celelalte două s-au instalat cuplurile : Măriuca Pagu și Marius Codreanu, de 32, respectiv 30 de ani și Anicuța Amironesei și Florin Nedelcu de 31, respectiv 28 de ani. Dincolo de aparențe, fiecare dintre aceștia poartă în suflet propria poveste. Povești triste, în care fericirea de azi nici nu se putea întrezări. Tinca a ajuns în Căminul Atelier Odobești în urmă cu 16 ani, după o copilărie, o adolescență și tinerețe petrecute tot prin instituțiile statului. Astfel, faptul că a fost trimisă tot într-o instituție i s-a părut firesc și și-a văzut de viață așa cum a putut mai bine. „M-au trimis la Odobești din orfelinat de la Harghita. Nu mi-am cunoscut niciodată părinții, habar n-am dacă trăiesc sau nu. Atîta vreau, să-i mulțumesc mamei că mi-a dat viață și să fie sănătoasă. Eu mă bucur că în sfîrșit am locul meu, o cameră a mea. Am ambiție, vreau să muncesc, am serviciu și cred că va fi foarte bine, chiar dacă unele colege de la CITO spuneau să nu vin aici. Ele fug de muncă, asta-i treaba, sînt învățate la de-a gata”, a spus Tinca. În fiecare zi, femeia se trezește la orele 4.30 și pleacă la muncă, la o fabrică de confecții din Focșani. Muncește pînă seara și spune că acum în sfîrșit se poate odihni, ca să o poată lua de la capăt a doua zi. „La cămin eram 10 în cameră. Seara, cînd mă întorceam de la muncă era o gălăgie de nedescris, simțeam că nu mai pot face față. Acum, chiar dacă plătesc cîte 500 de mii de lei naveta, e bine. Vreau să muncesc, să duc și eu o viață ca toți oamenii”, a explicat Tinca. „Vrem să ne căsătorim” Povestea de dragoste dintre Măriuca și Marius, unul din cuplurile beneficiare ale „Casei Luminița”, a început cu mulți ani în urmă, cînd au fost amîndoi internați în spital. Sînt doi oameni speciali, care și-au alinat unul altuia suferința reușind să pășească mereu mai departe, în doi. Åži, chiar dacă la cămin au avut norocul să le fie dată o cameră în care să-și formeze intimitatea, să trăiască dincolo de zidurile instituție, pe cont propriu într-o lume normală, n-ar fi crezut niciodată. Măriuca a venit pe lume tot într-un cămin, pentru că părinții ei au fost de asemenea instituționalizați. „Åžtiu că am mai avut doi frați, că tata a murit de un Cărciun, într-un azil și că mama n-a avut voie să mă păstreze. Așa că m-au dus la cămin la Comănești, iar în 1991 m-au transferat la Odobești”, povestește Măriuca. Calificată în meseria de confecționer, femeia a încercat să lucreze. O vreme a făcut naveta la Focșani însă, datorită handicapului pe care îl are, a trebuit să renunțe. „Pînă la fabrică trebuia să merg mult pe jos și nu mă țin picioarele. Așa că eu stau acasă, cît merg ceilalți la muncă. Am învățat să fac mîncare, să spăl, să fac curat. Mă ajută doamna Mariana (instructorul de educație -n.r.) care vine în fiecare zi aici, la noi”, a explicat Măriuca. Prietenul ei, Marius, lucrează de doi ani la Vinexport. Cînd e cald, merge la serviciu cu bicicleta, economisind astfel banii de navetă. Chiar dacă n-a crescut alături de ei, își iubește mult părinții care locuiesc în Sibiu. „Tata e paralizat pe partea dreaptă, mama e bolnavă și ea. Îi mai ajut cu bani, iar de Paști, vreau să merg la ei să le duc un televizor”, spune el. Cea mai mare dorință a celor doi este să-și oficializeze legătura, căsătorindu-se cu acte-n re-gulă. Iar faptul că acum au cu adevărat un loc al lor le dă speranța că nu va mai dura mult pînă ca visul să li se împlinească. „Împreună, din joacă” Instalați confortabil în camera lor, Anicuța și Florin au povestit reporterilor noștri că sînt „împreună din joacă. Ne-am împrietenit, ne-am ajutat unul pe altul și am rămas împreună. Dar așa ceva, să avem o locuință a noastră, n-am crezut niciodată”. Anicuța este a doua casnică a „Casei Luminița”. Face treabă împreună cu colega de apartament, Măriuca, în timp ce perechea sa pleacă la serviciu. „Mama e din București, dar a murit din cauza băuturii. Mai am un frate însurat, care a rămas acolo, în casa de pe Calea Victoriei. Pe mine m-au dat de mic la orfelinat și cînd am ieșit de acolo m-am dus acasă, dar n-au vrut să mă primească. I-am arătat buletinul mamei, da’ n-a vrut să mă recunoască. A zis să mă duc înapoi, la casa de copii. În 1998 am ajuns la Odobești. Acum lucrez la Vinexport, descarc navete”, a spus Florin. Toți cei cinci beneficiari ai proiectului Fundației „Pro Armonia” au început acum să-și facă planuri, să viseze la o viață în care totul stă sub semnul normalității. Sînt foarte legați de Mariana Damian, instructorul de educație care îi sprijină zilnic, ajutîndu-i să-și formeze deprinderile necesare pentru obținerea autonomiei. „N-am crezut nici eu că mă voi acomoda cu ei. Eu nu am copii și ei s-au apropiat de mine mult. Ne împăcăm foarte bine și de abia așteptăm să vină sărbătorile de iarnă că vrem să facem ceva frumos tare”, a spus Mariana Damian. „Să știi să fi om” Luminița Teodorescu, președinta Fundației „Pro Armonia”, spune că va dura încă ceva vreme pînă cînd cei cinci beneficiari ai proiectului vor putea să trăiască independent. Pentru încă cinci luni, li se vor asigura acestora alimentele necesare preparării hranei și vor fi acoperite cheltuielile cu întreținerea apartamentului. „Pînă atunci, ei strîng în fiecare lună cîte o sumă din salariu sau indemnizație cu care facem fondul casei. Cînd va veni timpul, ei vor trebui să-și achite cheltuielile, să se autoîntrețină. Încă mai sînt probleme, oamenii nu sînt încă pregătiți să-i trateze, să-i accepte la fel ca pe ceilalți, dar tot ce am făcut aici este pentru ei, astfel încît să-și găsească locul de oameni care să trăiască normal, în societate. Vor mai avea dezamăgiri dar e important să fie fericiți și să se obișnuziască să trăiască în fiecare zi în comunitate. Ei sînt copii care au stat toată viața în cămine, e greu, dar nu imposibil. Iar ceilalți, ca să-i accepte, nu trebuie decît să știe decît să fie oameni”, a concluzionat Luminița Teodorescu.
