Doi frați care nu s-au cunoscut vreodată și pe care destinul i-a aruncat în colțuri diferite ale lumii, au aflat unul despre altul prin intermediul unor fotografii. Daniel și Daniela, acum de 18, respectiv 16 ani, au fost instituționalizați încă de la naștere. Fetița a fost înfiată de o familie de americani și aplecat în SUA cînd avea doar un an și trei luni. Fratele ei, rămas într-un leagăn focșănean, a fost infestat HIV și, pînă cînd a fost mutat în Casa Speranței – unde o familie minunată i-a oferit șansa unui cămin – a trăit după toate regulile unui copil abandonat, aruncat în grija statului. „Toată viața m-am rugat să am un frate sau o soră. Acum mi s-a împlinit dorința!”, a izbucnit în plîns Daniel, cînd a văzut fotografiile surorii lui. Pînă cînd se vor vedea în carne și oase, cei doi copii vor vorbi unul cu altul – unul în engleză, celălalt pe românește – doar pe net. Pornind de la povestea celor doi frați am putea, desigur, să facem tot felul de scenarii. Poate că dacă mama lor din Tătăranu, n-ar fi fost ea însăși un copil cînd le-a dat naștere, alta le-ar fi fost soarta. Poate că dacă aceasta ar fi fost sprijinită, dacă bărbatul cu care a făcut copiii ar fi avut omenia să îi recunoască, dacă autoritățile locale s-ar fi implicat mai mult, poate că Daniel și Daniela ar fi avut șansa unei copilării împreună. Sau poate că măcar băiatul ar fi putut fi ferit de îmbolnăvire… Soarta a vrut, însă, altfel. Åži, chiar dacă cei doi copii nu s-au cunoscut vreodată, destinul le-a îngăduit totuși să afle unul despre celălalt prin intermediul cîtorva fotografii, aduse de un prieten al familiei Danielei, tocmai de peste ocean. Totodată, împreună cu mărturiile cartonate, acesta a adus și o carte scrisă de Cristina Goldstone, mama adoptivă a fetiței devenită acum o adolescentă frumoasă și fericită. În paginile sale este descrisă, de la A la Z, întreaga poveste a adopției, cu toate greutățile birocratice dar și satisfacțiile aduse de fetița găsită în leagănul focșănean. „John Lee și Cristina Goldstone au văzut un documentar despre copiii din orfelinate și atunci s-au hotărît să vină să-i viziteze. Nu știu cum au ajuns exact în leagănul din Focșani unde era Daniela. Avea doar 15 luni pe atunci și au povestit că era un copil rigid, insensibil la stimuli exteriori. Cristina spune că a văzut ceva în ochii Danielei și au adoptat-o. Fetița are un handicap psihic însă i s-a asigurat tratamentul necesar, afecțiunea și dragostea părintească și a recuperat foarte mult. E un copil extraordinar, e o fire foarte deschisă și îmi aduce aminte de România. Cînd ne întîlnim, ne strîngem în brațe românește !”, a povestit Florin Drezaliu, medic în SUA, prietenul și mesagerul familiei Goldstone. Săptămîna trecută el a vizitat, împreună cu reporterii noștri, locul în care s-a născut Daniela, precum și familia acesteia. Dorea să-i ducă fetei fotografii cu mama naturală, cu bunica și casa în care acestea locuiesc, cu atît mai mult cu cît Daniela știe că este înfiată. „Daniela a făcut o școală ajutătoare, se califică în meserii care să o ajute să poată duce o viață normală. E foarte atașată de România, a cunoscut români pentru că părinții ei au dus-o la întîlniri cu români la Ambasada României. Într-o zi poate că va dori să știe și despre familia ei naturală și e la latitudinea părinților ei cînd îi vor arăta fotografiile despre aceasta”, a explicat Florin Drezaliu. Casa- cuibul mizeriei Față de ceea ce ne-am obișnuit să fie o existență decentă și mai ales, față de viața de acum a Danielei, casa în care trăiește Maria, mama ei naturală și bunica este iadul pe pămînt. Maria era practic o copilă cînd lumea spune că a rămas gravidă cu primul copil și apoi cu fetița. Bănuită cu afecțiuni psihice, femeia și-a lăsat ambii copii în maternitate și și-a văzut de viață. S-a întors în casa din Tătăranu, unde trăia ca vai de lume, alături de mama și bunica ei. Bătrînii satului povestesc că Maria a fost mai mereu exploatată de familie, motiv pentru care, într-un exces de furie, și-a lovit bunica cu o sticlă în cap și a omorît-o. A făcut pușcărie și cînd a revenit, s-a mutat cu mama ei în casa unui bărbat cu care aceasta trăiește în concubinaj. Mizeria din locuința respectivă – un bordei ce stă să cadă – este, însă, de neimaginat. În două odăi minuscule, fără curent electric, sînt adunate, claie peste grămadă, haine jerpelite, sticle, borcane, gunoaie pe care dorm în liniște cîțiva cîini cu pui cu tot, plus cîțiva pisici de-abia fătați. Acolo a cunoscut-o Daniel pe Maria, mama lui. Åži tot acolo, femeia a primit vestea că Danielei, fetița sa de peste ocean, îi merge foarte bine. „Mi-a trimis bani Daniela ?”, a întrebat femeia senină, cu acea inocență specifică celor duși cu duhul… Nici lacrimi și nici regrete nu s-au citit în privirile ei cînd a privit chipul ce-i zîmbea din poze. Iar de celălalt copil, de Daniel biata femeie nu știa decît că are 14 ani și că recent, a vizitat-o… Întîlnirea fraților După întîlnirea cu mama, reporterii noștri și mesagerul familiei adoptive a Danielei au pornit în căutarea fratelui acesteia. Chiar dacă își duce existența dincolo de ocean, Daniela va trebui să știe într-o zi că undeva, în România, are un frate. Un frate de aproape 18 ani, un tînăr frumos, harnic, care trăiește de șapte ani în Casa Speranței. Casa unor oameni cu suflet mare, care și-au dedicat practic viața îngrijirii copiilor bolnavi HIV-SIDA din fostul Leagăn nr. 2 din Focșani. Cînd a aflat că are o soră pe care, deocamdată, o poate privi doar în fotografii, băiatul a izbucnit în plîns. Plîngea de fericire, strîngînd în mîini pozele surorii lui. Plîngea cu lacrimi calde, în hohote, poate pentru toată perioada cînd s-a simțit singur pe lume. „Toată viața m-am rugat să am un frate sau o soră. Acum dorința mi s-a împlinit!”, a spus Daniel. Așa le-a fost lor scris. Să crească fiecare în alt colț de lume, deși au fost plămădiți în același pîntec. Să aibă fiecare alți părinți care să-i crească, să-i îngrijească, să-i iubească. Să fie străini pînă și de limba pe care-o vorbește fiecare… Chiar dacă nu știe limba engleză, Daniel a mărturisit că va ține legătura cu sora lui prin internet. Åži că va trăi de acum înainte cu speranța că, într-o zi, poate nu după mult timp, își va putea privi sora în ochi. O va putea strînge în brațe. Pînă atunci, i-a trimis la rîndul său fotografii din care s-o privească…
