Marioara și Miclea Ilinoiu, din Tîrîtu, au ajuns în postura de a lua pur și simplu viața de la capăt, fără să mai aibă măcar un capăt de ață iar asta la 40, respectiv 47 de ani. Cu o lună în urmă, în doar cîteva minute, bieții oameni și-au văzut tot avutul transformat în scrum. Cum la Tîrîtu nu se poate ajunge decît cu piciorul, pompierii nu au putut face nici ei ceva pentru familia Ilinoiu, iar eforturile sătenilor de a potoli focul nu au avut nici ele rezultat pentru că balta din cătun era înghețată. Acum, bieții oameni nu-și pot ridica altă casă pe același teren, pentru că acesta a început să o ia la vale. De fapt, nici nu mai vor să rămînă în satul uitat de lume și speră că prin bunăvoința primarului Odobeștiului se vor putea muta în respectiva localitate. „Muncești 25 de ani și într-o clipă poți să nu mai ai nimic… Nici să te-mbraci, nici să te-nvelești, nici măcar ce să pui pe masă. Norocul a fost că am scos la timp copiii din casă. Atît mai avem: unii pe alții”, a spus, cu ochii în lacrimi, Miclea. Pentru cine încă nu știe, Tîrîtu este, la propriu, cel mai izolat cătun din Vrancea. De-abia după ce te încumeți să ajungi pînă acolo realizezi că numele nu a fost ales întîmplător : cei 14 kilometri care despart localitatea de centrul comunei Poiana Cristei nu-i poți străbate decît la pas, urcînd și coborînd rîpele împădurite chiar și tîrîș ! Cam patru ore îți trebuie, pe vreme bună, ca să ajungi de la, sau pînă acolo. Izolați de lume, sătenii au trăit pînă acum recent după regulile ancestrale ale strămoșilor din secolele trecute : fără curent electric și evident, fără aparatură electrocasnică, fără cabinet medical și fără alte surse de aprovizionare în afara celor două magazine încropite cu greu de vreo două familii întreprinzătoare. Familia Ilinioiu era una dintre ele. Miclea și Marioara s-au stabilit în cătunul din munții Vrancei cu 25 de ani în urmă. Au avut curaj, au gîndit că așa cum le-au răzbit rudele vor reuși și ei. „Am avut acolo părinții și frații și ne-am gîndit să fim la un loc. În ’82 ne-am făcut casa. Am muncit și am reușit să ne ridicăm șase camere și o bucătărioară. Cu timpul ne-am gîndit să ne facem și un magazin și am reușit… Åži acum mă gîndesc că am muncit 25 de ani ca acum să nu mai avem nimic, nimic”, a povestit bărbatul, apăsat de povară nevăzută. Părea că toate greutățile cu care a luptat și pe care le-a învins în 47 de ani au revenit nemilos, în crunta dimineață în care pînă și existența i-a fost amenințată de flăcări. De atîtea ori de atunci a încercat să se îmbărbăteze singur… A încercat să-și poarte cu demnitate suferința dar ochii, ochii pe care îi ascunde de privirile celorlalți i se umplu de lacrimi, înroșindu-se, cînd nici nu te aștepți… De cîte ori n-o fi plîns, de cîte ori nu i-a fi venit să-și ia lumea-n cap și să se tot ducă de o lună încoace, de cînd și-a văzut toată munca transformată-n cenușă… Rămași pe drumuri Incendiul s-a produs pe 16 februarie a.c., înainte ca zorii să se ivească. La 4.30, cînd Miclea a ieșit afară să vadă de ce țipă mieii din grajd, și-a văzut casa cuprinsă deja deflăcări. Degeaba a alarmat toți vecinii, degeaba s-a străduit să mai salveze ceva. N-a reușit decît să-și scoată afară copiii, iar pentru asta, mulțumește cerului. „Cu toții puteau să fie morți acum, că la două minute după ce i-am scos a căzut plafonul. N-am putut salva absolut nimic. Lacul era înghețat, nu am putut lua apă din el. Iar pompierii pînă la noi, la Tîrîtu, nu au cum să ajungă”, spunea Miclea. Cinci copii are omul dar dintre aceștia, doar doi mai sînt acasă. Unul de 8 și celălalt de 12 ani. Cu toții au rămas doar cu hainele de pe ei. După dezastru au fost primiți în casă de un vecin care îi va găzdui însă doar pînă în luna mai. Iar de îmbrăcat… „Ne-au dat oamenii din sat. Sînt oameni săraci la noi acolo, dar fiecare a venit cu cîte o lucrușoară ca să ne ajute”, spune, de-abia stăpînindu-și lacrimile, Marioara. Nu se poate resemna că toată străduința muncii ei a dispărut în doar cîteva minute și totuși, are curajul să ia viața de la capăt. Dar în altă parte. „Am avut magazin. Nu cîștigam cine știe ce din el dar eram mulțumiți și noi, și oamenii din sat. Că decît să se ducă pînă în comună mai degrabă luau direct de la noi ce aveau nevoie. Cam de două ori pe săptămînă aduceam marfă. Era tare greu, dar mă descurcam. Pînă la Mera mergeam cu căruța, de la Mera tocmeam o mașină și mergeam la Focșani la en-gros și după aia același drum, înapoi. Cînd ajungeam la Mera descărcam toată marfa și-o suiam într-o altă mașină, IMS, cu care ajungeam pînă la un punct. De acolo descărcam iar și încărcam într-o căruță cu care reușeam să ajung acasă. Greu tare, vă dați seama, mai ales toamna și iarna, cînd drumul este îngrozitor „, povestește Marioara. Un loc de casă în civilizație Marioara și Miclea spun că nu mai îndrăznesc să-și ridice altă casă, în același loc. Nici nu au cu ce iar dacă tot este să trebuiască să o ia de la capăt, vor cu orice preț să se mute. Terenul pe care au avut gospodăria a alunecat, „ruptura a ajuns pînă la gard”, spun ei și, decît să muncească iar ca apoi să li se dărîme noua casă, nu are rost. Vor să se mute cu orice preț, să meargă acolo unde încă mai au cîteva neamuri. „La Odobești, prin Unirea, am auzit că au fost niște parcele care au fost date sinistraților. Poate că primarul de acolo va avea milă să ne ajute și pe noi. O cămăruță și-o bucătărioară dacă ne lasă să construim, ne e de ajuns. Sîntem oameni muncitori și ne vom strădui să construim încet, ce ne trebuie”, a spus Marioara. Imediat după incendiu, bieții oameni au cerut ajutor și de la Primăria Poiana Cristei dar spun că pînă în prezent nu au primit nimic. Au sperat la un ajutor de urgență, un ajutor guvernamental și, pentru că acesta nu a venit, sărmanii au decis să facă apel la solidaritate. La generozitatea cititorilor noștri. Miclea este acum șomer. Iar Marioara nu are nici un serviciu. La indemnizația de șomaj li se mai adaugă o singură alocație de stat. A copilului de 12 ani, care merge la școală. „Pe fetița de opt ani nu am dat-o încă în clasa întîi pentru că are strabism puternic, e încadrată în gradul II de handicap. Nu vede bine deloc, ni s-a spus că poate fi operată și chiar am vrut să mergem să o operăm dar după nenorocirea asta nu mai putem”, a spus, plîngînd, Marioara. Poate că cititorii noștri nu vor rămîne indiferenți la deznădejdea acestei familii. Åži poate că nici autoritățile nu vor sta veșnic cu mîinile în sîn. Dacă nu din alt motiv, măcar din considerentul că o astfel de nenorocire i se poate întîmpla oricînd, oricui.
