Cu toate că este încadrat într-un grad de handicap, Valentin Dima, de 40 de ani, din Panciu, poate fi considerat un învingător. În urma unei encefalite din copilărie, bărbatul a rămas cu grave afecținui ale membrelor dar cu toate astea, a terminat liceul, are o calificare, ba chiar și o iubită. În plus, găsește puterea de a-și îngriji singur mama, de trei ani paralizată pe partea stîngă. Valentin frecventează zilnic „Centrul de recuperare pentru persoanele cu handicap” Panciu și spune că de cînd tot vine și pleacă în cîrje de acasă și pînă la centru, a început să aibă siguranță tot mai mare în picioare. „Zilnic vin în club. Sînt responsabil cu sala de gimnastică. Îi ajut pe toți dar cel mai mult îmi place aici. Lucrez pe aparate dar fac și curățenie, că-mi place să arate totul bine”, spune Valentin. Cu tot handicapul care i-a marcat existența, Valentin pare totuși un om împlinit. Recunoaște că deseori i-a fost greu. Că în copilărie a suferit de pe urma răutăților de tot felul și că mai apoi, a trebuit să lupte pentru fiecare părticică de „mai bine” care să-i completeze existența. Nici nu este greu de imaginat traseul prin societate a unei persoane cu care soarta a fost, din start, dușmănoasă. Iar cui îi este totuși greu să-l înțeleagă pe Valentin, poate n-ar fi rău să ia două cîrje și să încerce să se deplaseze cu ele, tîrîndu-și picioarele… „Am avut encefalită de mic și am rămas cu urmări. Încă din copilărie am început să fac operații, în speranța că mă voi face bine. Åžapte operații am făcut, ultima în ’82, pînă cînd doctorii au zis că nu se mai poate și că trebuie să-mi taie piciorul. Am refuzat. Cum să-mi taie piciorul? Le-am spus că eu m-am născut cu amîndouă și tot cu amîndouă vreau să mor!”, povestește Valentin. Cu toate că au trecut de-acum 40 de ani de cînd își poartă handicapul, spune că n-a reușit nici o clipă să se împace cu situația sa. Åži că de cîte ori iese pe stradă și vede oameni care se deplasează normal, simte cum i se răsucește un cuțit în inimă. Îl doare și acum sufletul pentru copilăria lui pierdută, în care poreclele se amestecau dureros cu imposibilitatea de a-și amesteca inocența în jocul celorlalți copii. Îl deranjează tinerețea ce s-a încăpățînat să treacă fără să-i dăruiască plăcerea dansului, a excursiilor pe cont propriu, a flirtului… „Cînd văd pe stradă oameni care merg aș vrea să pot merge și eu. Mereu am simțit asta în sufletul meu și tot mereu, eu singur m-am echilibrat psihic”, mărturisește bărbatul. Cu toate astea, Valentin a reușit să termine un liceu, ba chiar să facă și o profesională. S-a calificat într-o meserie pe care a văzut-o adapatată handicapului său, cu atît mai mult cu cît a dorit, ambițios, să-și cîștige din propria muncă existența. S-a calificat în cismărie și o vreme, chiar a lucrat într-un atelier din București. Iar cînd a venit acasă, în Panciu, lîngă mama sa, a dorit să-și cîștige pîinea în continuare așa că s-a „băgat ca ucenic la un patron de aici. Trei luni am stat la el și am muncit și nu primeam decît ce i se scurgea acestuia printre degete. Cînd am văzut că-și bate joc de mine am renunțat”. De atunci, singurul său venit este indemnizația de handicap. Dintr-un milion jumate se chinuie să-și întrețină și mama și garsoniera în care locuiesc împreună. Iubirea, ca speranță Dincolo de handicapul care îi chinuie trupul, Valentin este un om extraordinar de firesc. Conștient de impresia lăsată la prima vedere, el însuși se străduiește să demonteze prejudecata cum că oamenii cu dizabilități nu pot avea tot ceea ce ceilalți au. Atent cu aspectul său – sau poate doar dornic să se evidențieze – Valentin și-a pus un cerceluș în ureche iar la gît are un lănțișor. Poartă chiar și o brățară iar pentru fiecare obiect al cochetăriei sale are o mică poveste. Cel mai drag lucru însă, și l-a tatuat pe piele. Numele dragostei lui. „Am o iubită. O cheamă Corina și este turcoaică, stă la Constanța și este o fată fără handicap. Am stat doi ani împreună, ca soț și soție dar a trebuit să ne despărțim cînd a paralizat mama și m-am întors în Panciu. Vară-mea mea mi-a făcut cunoștință. Am corespondat, iar anul trecut am fost în vizită la ea. Este o fată frumoasă și tare de treabă și sper că va veni aici, să stea cu mine. Dar pentru asta mai am niște probleme de rezolvat”, a explicat omul. Despre familia lui, Valentin povestește cu destul de multă durere în suflet. Frații au plecat să-și caute norocul prin alte meleaguri iar în urmă cu trei ani, i-a paralizat și mama, singurul lui sprijin. „A paralizat cînd a plecat soră-mea. Chair atunci a venit de la primărie anunțul că trebuie să cumpere garsoniera. Că trebuie să dea 42 de milioane lei și atunci a făcut un șoc. Un atac cerebral. Am dus-o de urgență la spital, dar a rămas paralizată pe partea stîngă. Nu mai poate face mare lucru. Eu fac curățenie, eu spăl, eu tai zarzavaturile pentru mîncare, eu fac cele mai multe treburi. A trebuit să ne descurcăm așa cum sîntem că altcineva n-avea cine să ne ajute”, explică Valentin. Cu toate astea, privește cu încredere în viitor. Speră că după ce va achita cele 10 milioane pe care le mai are datorie pentru garsonieră, să se căsătorească cu iubita lui. Iar de cînd frecventează „Centrul de recuperare pentru persoanele cu handicap” din Panciu, simte că nu este singur cu necazurile sale, ba mai mult, că pe zi ce trece capătă noi puteri. Un nou sens pentru persoanele cu handicap Valentin povestește cu mare plăcere despre activitatea care îi înseninează de o vreme existența: activitățile de la centru. Prezența sa zilnică acolo, dar și drumul făcut pe jos, dus-întors, de la domiciliu și pînă la centru i-au fortificat picioarele. „Am observat că folosesc mai puțin cîrjele și mă bucur tare mult. Înainte mă duceam la plimbare prin oraș, prin parc. Dar de cînd cu centrul, vin mereu aici, că am și aparate pe care să lucrez. Å¢in minte că prin 2001 s-a deschis Clubul pentru persoanele cu handicap din Panciu. Era frumos și atunci, făceam serbări aici, mergeam împreună în excursii, am început să ne jucăm și pe calculator. Acum s-a modernizat tot, s-a făcut centru și este mult mai dotat. Îmi place să vin să și ajut la treburi, la curățenie, nu numai să particip la activități”, a spus Valentin. Într-adevăr, „Centrul de recuperare pentru persoanele cu handicap” din Panciu, realizat în cadrul unui proiect derulat de Consiliul local în parteneriat cu Fundația „Pro-Armonia”, are tot ce trebuie pentru ca persoanele care îl frecventează să se simtă bine. Punctul de atracție pentru mulți dintre beneficiari este însă sala de gimnastică dotată cu aparatura necesară, dar și calculatoarele la care au acces. Totodată, ei au la dispoziție și alte servicii ca masaj, asistență medicală, consiliere psihologică iar într-o altă sală special pregătită pot desfășura o serie de activități specifice terapiei ocupaționale. Valentin este doar unul dintre beneficiarii acestui centru. El a ținut să fie prezent chiar și în momentul în care acesta se amenaja, sau se montau aparatele. Acum nu trece o zi fără ca bărbatul să nu-și fortifice mușchii folosindu-le. „Åžtiu sigur că prind puteri și vreau să fac cît mai multe activități aici. Mă bucur foarte mult cînd ne întîlnim aici, toți sînt prietenii mei încă de cînd era clubul. Åžtiu că pentru ce avem noi aici, alți oameni care au handicap plătesc prin alte părți, așa că nu pot să spun cît sînt de mulțumit”, a ținut să sublinieze Valentin, în timp ce pedala de zor la bicicletă ridicînd, în același timp, greutăți în ambele mîini. Lăsase cîrjele rezemate de perete și încerca de zor – pentru a cîta oară ? – să-și depășească limitele. Pur și simplu simte că poate. Pentru că este un învingător !
