Democrația se definește prin diversitatea punctelor de vedere într-o chestiune aprig discutată și disputată. Din acest punct de vedere, este România de azi o democrație? Firește că nu. Åži cel mai bun argument ni-l dă linșajul mediatic la care e supus Ion Iliescu. Ion Iliescu a fost de două ori președinte al României. A făurit un partid, și-a pus amprenta pe multe dintre momentele cruciale ale perioadei postdecembriste. Momente bune și momente rele. Nu asta are importanță, deși, într-o țară civilizată, fostul șef al statului ar trebui să se bucure de un anume respect. Fie și pentru că mulți dintre cei de azi, politicieni și jurnaliști, își datorează cariera postdecembristă lui Ion Iliescu. Are importanță însă că Ion Iliescu e un cetățean a Republicii. Åži în ipostaza sa de cetățean, Ion Iliescu ar trebui să bucure de prezumția de nevinovăție. Cel puțin în plan mediatic. Asta pentru a nu mai spune că Ion Iliescu ar trebui să beneficieze și de voci care să-l apere. Nici un moment al vieții nu e în culori radicale, de alb și negru. Nici momentul intitulat Mineriada din iunie 1990 nu poate fi tratat simplist. Cu atît mai mult nu poate fi tratat sub sintagma Mineriada din iunie 1990 pusă la cale de Ion Iliescu. Sperînd că-i mai dă o lovitură celui care l-a marginalizat, și pe drept cuvînt pentru compromiterea în Procesul Ceaușeștilor, procurorul Dan Voinea a dezvăluit presei că Ion Iliescu a ordonat intervenția Armatei pentru stoparea violențelor din 13 iunie 1990. Așa cum scriam într-un editorial anterior, ca martor al întîmplărilor din acea zi m-am întrebat dacă nu cumva Ion Iliescu a pus la cale violențele din 13 iunie pentru a provoca venirea minerilor. Prostia lui Dan Voinea mă convinge că nu Ion Iliescu le-a pus la cale. Că, dimpotrivă, el însuși era speriat de proporțiile pe care le luaseră violențele. Drept pentru care, văzînd că Poliția e depășită, a cerut Armatei să intervină. Dan Voinea face o infracțiune din faptul că Armata a folosit gaze lacrimogene împotriva celor care luau cu asalt clădirea Ministerului de Interne. Ca om care am beneficiat în 13 iunie, la Ministerul de Interne, de efectele gazelor lacrimogene, consemnînd momentul ca o extraordinară experiență de gazetar (o fiolă am luat-o acasă și m-am mîndrit cu ea mult timp), declar că folosirea lor a fost necesară. Demonstranții, de partea cărora eram la vremea respectivă, încercau să spargă ușa clădirii cu un buldozer pentru a intra și a-i linșa pe cei dinăuntru. Iată, așadar, că lucrurile au stat mai complicat în acel iunie tulbure. La aniversarea a 15 ani de la evenimente, mă așteptam la o dezbatere calmă, lucidă, a ceea ce s-a întîmplat, a atmosferei social politice din țară, a întrebărilor pe care ni le puneam cu toții, a luptelor din interiorul Puterii FSN-iste. M-am pomenit cu un linșaj mediatic împotriva unui om căzut. Mai putem spune că suntem altceva decît o societate tribală?!
