De șase ani stă numai în pat. Așa s-a născut: bolnav. Atît de bolnav încît nici măcar nu poate să spună ce și cum îl doare. Nu poate fi hrănit decît cu biberonul iar ai lui de-abia ce fac față să-i cumpere laptele… Cosmin Dobra, din satul Luncile, comuna Chiojdeni, ar fi trebuit, în mod normal, să se pregătească să meargă la școală. Pentru el însă, viața nu curge după aceleași coordonate ca ale copiilor sănătoși. Cosmin va trăi atît cît îi este dat fără ca măcar să știe că trăiește. Va viețui în lumea lui, fără cuvinte, pînă cînd va pleca din nou la Cer… Într-un fel, poate că pentru el e mai bine așa: să nu fie conștient de locul în care trăiește. Să nu cunoască lipsurile crunte cu care se confruntă ai săi. Åži să n-aibă habar de faptul că viața înseamnă și altceva decît suferința simțurilor. La șase ani, doar atît poate Cosmin: să zacă. Să respire cu greutate. Åži să horcăie din pieptul scofîlcit, adîncit, care parcă s-a lipit de spate… Este ca un pui neputincios, mai slab decît orice închipuire, pe care ți-e frică și să-l atingi ca să nu se spargă… Micuțul nu vorbește. Nu merge. Nu rîde și nici măcar să plîngă nu știe. Åžtie doar să se învinețească, schimonosit de zbuciumul durerilor care-i străbat, în timpul crizelor, trupșorul. Åži mai știe, instinctiv, să deschidă gurița și să sugă din biberonul din care nu întotdeauna vine lapte. Ai lui nu au bani. De fapt, nu au nimic altceva decît o casă din vălătuci cățărată pe un deal, printre celelalte maghernițe ale sărăciei. Åži se mai au, ce-i drept, unii pe alții: Lucia-mama, Vasile-tatăl, Cosmin- născut cu microcefalie vera, întîrziere mintală gravă și epilepsie și fratele lui, cam „sărac cu capul”. Într-un fel, copilul handicapat gradul I este cea mai consistentă sursă de venit a familiei. Primește alocație dublă. În rest, e cealaltă alocație și leafa de asistent personal a mamei care există (în scriptele primăriei) dar… lipsește cu desăvîrșire din motiv de veșnică lipsă de fonduri. Drept urmare, ca să-și hrănească odraslele, Lucia și Vasile sînt nevoiți să muncească cu ziua. Nu la ei în zonă, pentru că acolo nu se prea găsește. Se trezesc cu noaptea-n cap și străbat kilometri întregi pînă în comunele învecinate, pentru mult rîvniții 150 de mii de lei – contravaloarea unei zile de muncă. Uneori îl iau cu ei și pe băiatul „sărac cu capul”. Stă săracul și rabdă, fie ger, fie căldură, doar-doar or termina ai lui mai degrabă treaba. Cîteodată, „stăpînii” miloși îi mai scapă și cîte ceva de-ale gurii. Åži pentru el e suficient, mai ales că acasă nu prea este nimic de azvîrlit în oale… Pe Cosmin însă, părinții nu-l pot duce nicăieri și, dacă n-ar fi fost străbunica acestuia, Maria Stanciu, ar fi lăsat pur și simplu singur acasă. „Uite așa ne chinuim, vai de capul nostru. Eu stau aici, lîngă ei și mai văd de copil cît sînt ei plecați. Trebuie să plece, ce să facă altceva? Cosmin nu mănîncă altceva decît lapte cu biberonul, altfel nu poate să mănînce. Åži s-a făcut 15 mii de lei lșitrul de lapte, maică, vai de capul nostru…”, s-a jeluit Maria. Prea săraci pentru luxul de a fi bolnavi Casa în care zace Cosmin este măcinată din timp în timp de apele ploilor. Åži de cele care curg din cer și de cele care se adună și curg, șuvoaie, din vîrful dealului pe care sînt ridicate toate coșmeliile sărmanilor. Părinții lui nu au cu ce să facă mereu reparațiile necesare și de abia reușesc să mențină cît de cît, curățenia casei. Cel mai grav pentru aceștia este că nu au nici curent electric și nici apă. Singura fîntînă din care li se îngăduie să ia apă oamenilor ce formează respectiva comunitate este departe, tocmai la baza dealului, lîngă șosea. Care are găleți, cară cu ele. Care nu, se mulțumesc să ducă apă în sticle de plastic, în cantități care nu ajung niciodată pentru toate nevoile numeroaselor suflete ce formează o familie. Pentru soții Dobra, nevoia de apă este de două ori mai acută. Cosmin nu se știe cere la oliță și nici nu poate să stea pe așa ceva. Åži, cum în zona respectivă nici măcar nu s-a auzit de pampers, e lesne de imaginat de cîte ori pe zi ar trebui să-i fie spălate hainele sărmanului copil. Din lipsă de apă, cei care îl îngrijesc îi mai pun uneori pantalonașii la uscat și fără să-i mai spele. N-au încotro. În schimb nu se sfiesc să-l spele ori de cîte ori situația o impune și astfel, cel puțin pielea lui Cosmin este sănătoasă. Pentru această familie, apa este un lux la fel cum este și medicul și medicamentele de care are nevoie băiețelul. Cînd Cosmin face crize – și face destule, pentru că nu are medicație – ai lui s-au învățat să strîngă din dinți, să se roage și să aștepte să-i treacă. E tot ce pot face, pentru că doctorul este tocmai la Chiojdeni. Cale pînă acolo e lungă și greu de străbătut cu un copil în brațe, mai ales dacă e timp ploios. Cu toate astea, soții Dobra nu pot fi decît de admirat. Este adevărat că au greutăți serioase pe care cel mai probabil nu le vede nimeni. N-au primit niciodată nici un ajutor dar cu toate astea, nu și-au părăsit copilul și l-au îngrijit așa cum s-au priceput mai bine. Așa cum numai sufletele lor de părinți nefericiți, dar cu credință în Dumnezeu, au știut să o facă… Fără cuvinte Cosmin va trăi mai departe, neștiut și neauzit, în sărăcia părintească. Va suferi în tăcere, atîta timp cît i-a fost hărăzit. Va zace zile și nopți de acum încolo cu spatele lipit de perne, cu celofanul sub funduleț și cu membrele contorsionate aidoma unor rădăcini fragile de copac. Este doar un altfel de copil. Un copil cu ochii larg deschiși spre o lume pe care nu o vede și nu o aude. Un copil pentru care bucuria, tristețea, veselia, nevoia de joc, dorințele, plăcerea nu există. E doar un pui de om care își strigă însă durerea în felul său: fără cuvinte…
