Irinel Cornel Moldovan, de 23 de ani, din Odobești, trăiește de ani buni izolat de lume – atît la propriu cît și la figurat – din pricina cocoașei care i-a deformat spinarea. Tînărul este pur și simplu copleșit de întîmplarea care i-a sfărîmat viața și l-a procopsit cu un stigmat care l-a transformat în prizonierul propriei case… „Am înțeles că pot fi operat, am trimitere la Spitalul Universitar București dar nu am banii necesari nici măcar ca să ajung pînă acolo. Numai eu știu ce suport, ce dureri am… Îmi este rușine să ies în oraș. Cu orice preț vreau să fiu operat!”, este singura dorință a tînărului. Nici nu știi ce doare mai mult în povestea lui Irinel. Faptul că s-a izolat cu bună știință de societate, pe măsură ce proeminența din spate creștea sau faptul că trăiește îngropat practic, cu toată familia sa, în subsolul unei case cu chirie. Pentru cei ce nu-i cunosc povestea, apare ca un personaj straniu, iar diformitatea îngrozitoare ajunge deseori ținta privirilor de tot felul a trecătorilor mai mult sau mai puțin binevoitori. Iar toată această realitate este înfășurată în sărăcie. O sărăcie cu atît mai cumplită, cu cît nu-i dă voie să spere măcar la operația care i-ar schimba radical existența. „Dacă mă credeți, numai eu știu ce suport. Îmi este rușine să ies în oraș. Aș vrea să fiu și eu un om ca toată lumea… Am zis că odată și odată, poate mă ajută cineva să pot să scap…”, spune, cu tristețe, tînărul. Poate, dacă ar fi fost în atenția unui medic încă de cînd s-a întîmplat nenorocirea, dacă ai lui ar fi fost mai precauți, dacă nu s-ar fi mulțumit să gîndească că dacă nu se vedea încă diformitatea, aceasta nu există, altfel ar fi evoluat situația. Cine mai are acum timp, sau răbdare, să-și mai ocupe mintea cu toate astea? Anii au trecut și odată cu ei, a crescut și cocoașa din spatele lui Irinel, și durerile. „A căzut dintr-un pom cînd avea vreo doi ani și jumătate. L-a adus un vecin acasă. Nu avea nimic. De pe la șapte ani a început să se umfle. M-am dus atunci la dispensar, l-au controlat, mi-au zis că trebuie operat, dar că pentru asta este nevoie de mulți bani. Am tot amînat, că mai aveam acasă doi copii mai mici ca el, și dintr-un ajutor social ce să faci mai întîi?”, a povestit Florica, mama lui Irinel. Umflătura din spatele tînărului creștea văzînd cu ochii. Odată cu ea, și durerile care au ajuns pur și simplu să-i sfîrtece sărmanului zilele și nopțile. Ca să și le aline, ia în permanență tot soiul de analgezice care îl costă lunar aproximativ 300 de mii lei. Sărăcie și boală Boala de care suferă Irinel – cifoscolioză dextro-convexă congenitală, gibozitate dreapta accentuată cu insuficiență respiratorie cu diminuare 50% – i-a dat dreptul încadrării într-un grad de handicap și bineînțeles, la indemnizația aferentă, în cuantum de 1,4 milioane lei. La acești bani se adaugă ajutorul social de 1,1 milioane lei pentru care muncește Florica, mama lui. Din această sumă familia femeii, în care mai sînt doi copii (unul de 17 și altul de 10 ani) în afara tînărului cu handicap, trebuie să supraviețuiască. Bărbatul cu care trăiește actualmente Florica muncește și el, ca paznic, însă cîștigă doar leafa minimă pe economie. „Ne este tare greu. Chiria trebuie plătită. Irinel trebuie să țină regim alimentar și mai are și probleme cu inima, are pericardită și ar trebui să ia pentru asta tratament continuu. Dar preferăm să luăm mai bine ceea ce îi trebuie ca să-i aline durerile. Dacă ați vedea cum se răsucește noaptea, cum se chinuie… Ce folos că avem trimitere la Spitalul Clinic Universitar București? Mai întîi că n-avem cu ce ne duce, apoi, acolo știe toată lumea că trebuie bani”, spune Florica. La 23 de ani, Irinel își consideră viața închiată. Pur și simplu nu mai are curajul de a ieși în lume. Se simte în siguranță doar între cei patru pereți ai casei sale, unde nu rîde nimeni de el. Poate de aceea a renunțat și la școală, imediat după ce a terminat cinci clase. Pentru că nu a crescut ca toți copiii și nu a avut evoluția unui tînăr normal, Irinel nu prea are prieteni. De aceea, plimbările sale prin oraș sînt rare și foarte scurte. „Obosesc mult prea repede. Uneori, cînd mă duc în oraș, am senzația de leșin. Mi se întunecă dintr-o dată în fața ochilor și pot să cad. Mi-e teamă și de aceea prefer să stau mai mult acasă”, explică trist Irinel. Povara unei copilării nefericite Încă de cînd a venit pe lume, Irinel a avut parte numai de nefericire. Este cel mai mare dintre cei patru frați și, pe lîngă boală, a avut parte și de o copilărie nefericită. Ai lui n-au avut niciodată o casă proprietate personală. Împlinise vreo cinci ani cînd s-au mutat în subsolul casei în care trăiesc și astăzi. Mama lui, femeie blîndă și muncitoare, a fost practic tot sprijinul casei. „Ne-am mutat în casa asta naționalizată, care a fost a Stațiunii experimentale Odobești. Trebuia plătită chiria, asigurată hrana copiilor, îmbrăcămintea… Tatăl lor, primul meu soț, nu făcea decît să-i bată și să-i înfometeze. Bătea copiii, i-a terorizat! El era acasă cînd s-a întîmplat de-a căzut Irinel din copac și poate dacă-l ducea imediat la doctor nu rămînea așa. Era un iresponsabil. Fura și a făcut și pușcărie pentru asta. N-am mai răbdat și ne-am despărțit”, povestește Florica. Cel mai mic dintre copiii femeii, în vîrstă de 10 ani, pare că păstrează încă temeinic în minte spaimele trăite. Chiar dacă era prea mic să înțeleagă că nu are nici o vină pentru furiile tatălui, încerca, pe cît posibil, să nu-i stea în cale. „Nu ne dădea nimic de mîncare, dar ne bătea, că se îmbăta”, spune acesta. „Un nenorocit”, susține, la rîndul lui, Irinel. Acum, în casa familiei Moldovan s-a reinstaurat liniștea. Acum, oamenii suferă doar de sărăcie și, mai ales, din pricina chinului vizibil al lui Irinel. Åži, dacă lipsurile le pot răbda, pentru că s-au obișnuit cu puțin, tînărul nu se poate resemna să trăiască mai departe cu stigmatul care i-a îngopat existența în subsolul unei case. „Aș vrea să fiu și eu un om ca lumea toată. Åžtiu că defectul ăsta al meu se poate opera și nu am linișțte de cînd am aflat asta. Am dureri îngrozitoare, dar aș suporta orice ar trebui ca să mă fac bine. Nu mai pot să trăiesc așa! N-am voie să fac nimic, mi s-a interzis să ridic sau să car ceva. M-am săturat! Sper tot timpul că într-un fel, cineva mă poate ajuta. Măcar să ajung pînă la Spitalul Universitar București, unde am trimitere. Åži vom vedea după aceea”, speră Irinel. Înconjurat de umezeala și întunecimea subsolului … părintesc, el crede cu tărie într-o minune.
