Realitatea virtuală atrage din ce în ce mai mulți adepți, mai ales din rîndul copiilor și adolescenților. Sălile de internet și jocuri sînt pline de puștani care preferă să stea în fața monitorului ore în șir, decît să bată mingea pe terenul de sport sau să citească o carte. Părinții, luați cu munca și grijile de zi cu zi, consideră că e mai bine la sală, decît să intre în vreo gașcă și să se apuce de răutăți. Ceea ce nu știu însă ei, este că, în timp, calculatorul crează dependență, este ca un drog de a cărui doză zilnică, nu se mai pot lipsi copiii. Pe chat sau jocuri, ei intră într-o lume în care poți fi urît, poți avea un handicap, poți să fii sărac, dar nimeni nu știe. Celălalt nu te vede, nu-ți poate simți nesiguranța sau ghici emoțiile, așa cum se întîmplă în comunicare directă. Jocurile și chat-ul sînt principalele atracții din așa numitele internet cafe-uri. Puțini dintre cei care frecventează aceste săli intră de fapt pe site-urile de internet, cei mai mulți petrecîndu-și ore în șir jucîndu-se în rețea sau stînd de vorbă cu oameni aflați în alte orașe sau chiar în alte țări. De la copiii de 7-8 ani, pînă la adolescenți, toți consideră că realitatea virtuală este mult mai interesantă și mai atractivă decît cea în care trăiesc cei mai mulți dintre noi. Acolo, pe ecran, pot fi eroi, pot salva lumea ori, de ce nu, o pot distruge, pot comunica fără să fie văzuți. În această lume se pot ascunde, pot „vorbi” fără teama că vor fi respinși pentru că nu sînt destul de frumoși, de deștepți sau de bogați. Structurile acestei realități nu diferă prea mult de cele cu care sîntem obișnuiți. Există locuri de întîlnire, numite chat-rooms, acolo unde stau de vorbă oameni care nu s-au văzut niciodată și poate, de aceea, le este ușor să spună ceea ce nu ar avea curajul față în față. Există așa numitele canale trivia, un fel de concursuri de cultură generală, pentru cei care vor să-și testeze cunoștințele. Copiii sînt însă atrași cel mai mult de jocuri. Dacă generațiile de pînă acum jucau campionate sărind coarda, acum există campionate internaționale de counter-strike. Mingea, jocul cu elasticul ori v-ați ascunselea au fost înlocuite de strategii de cîmpul de luptă virtual, numărul de monștrii uciși sau trecerea la un nivel cît mai ridicat al jocului. Ca în orice activitate, există însă două fețe ale medaliei. Locul în care se refugiază copiii și adolescenții se poate transforma, fără supravegherea adulților, părinți sau profesori, în adevărate capcane din care sînt smulși cu mare greutate. „Mama nu prea mă verifică, oricum ea știe că merg la școală” „Am mai mult curaj cînd intru pe mIRC și vorbesc cu cineva. Pot să spun ce vreau eu. M-am întîlnit cu unii și față în față, dar am preferat să vorbesc cu ei pe mIRC”, spune George, un adolescent de 16 ani care recunoaște că stă și cîte 12 ore în fața calculatorului ca să se joace sau să discute pe mIRC. Chiar dacă unii conștientizează că orele nesfîrșite petrecute în fața calculatorului, le dăunează nu au puterea să renunțe. „M-a adus un coleg de clasă aici la sală și acum nu mai pot să mă despart de calculator. Este ca un drog, ai venit odată și nu te mai lași. Am probleme cu mama că nu îmi mai dă bani și nu știu de unde să iau. Nu ai o sută de mii să mă împrumuți și pe mine că ți-i dau peste două zile”, ne-a spus Ionuț, unul dintre copiii găsiți de reporterii noștri într-o sală de net. Mulți ajung în situații limită, în care sînt obligați să se împrumute sau mai grav, să fure ca să poată plăti accesul în sală. „Stau la jocul ăsta de o săptămînă. Zi de zi vin aici, stau cam 6-8 ore. Nu prea am bani, dar îi folosesc pe cei de pachet, mă mai împrumut pe la colegii. Băieții de aici mă cunosc și atunci cînd nu am bani îmi dau ore pe caiet (pe datorie – n.r.). Părinții nu știu ce fac, dacă află cred că mă spînzură. Am noroc că tata este plecat în Italia și îmi mai trimite el bani. Mama nu prea mă verifică, oricum ea știe că merg la școală”, spune Ciprian, un licean care stă ore întregi, în fiecare zi, în sălile de internet. „Nu prea te pricepi deloc la jocul ăsta. Dă să joc eu puțin să vezi ce bine mă pricep. Uite vezi, din săgeata dreapta sari, iar din cea din stînga te ascunzi în tufiș. Hai mă că te omoară ăla îmbrăcat în haine verzi, dă din butoane ca să-i omori tu. Dacă o ții așa te omoară repede și ai dat banii degeaba. Hai, că nu te mai ajut, că trebuie să termin și eu jocul”, spune Adrian, un elev în clasa a VII -a. „Poți să spui ce vrei cui vrei. Nimeni nu te controlează. Iar cînd joci, nimic nu este mai plăcut decît să împuști pe cineva fără ca tu să pățești ceva”, spune Iulian, un al tînăr din sala de Internet „Am avut un caz în care un adolescent a stat în fața calculatorului 23 de ore din 24” Singurul lucru spre care își canalizează atenția acești copii sau adolescenți este calculatorul și asta, spun psihologii, pentru că au posibilitatea să controleze comunicarea. În momentul în care nu îi interesează discuția sau nu sînt mulțumiți de modul în care decurge, printr-o simplă apăsare pe tastatură sînt liberi să întreupă comunicare, fără să dea explicații așa cum s-ar întîmpla dacă ar comunica direct. „Copilul nu are capacitatea de a relaționa cu cei de vîrsta lui și atunci preferă să evadeze într-o lume în care pot zbura, în care se pot desprinde de concret”, ne-a declarat psihologul Romel Mărgărit. Specialiștii spun că totul se datorează părinților care nu oferă suficientă atenție copiilor și care îi obligă pe aceștia să caute în calculator ceea ce nu le oferă lumea din jur. Medicii susțin că există două categorii de copii care devin „victime” ale calculatorului. Prima este cea a copiilor care au vîrste mici, pînă la 10 ani și cărora părinții le-au facilitat accesul la calculator sau la televizor. A doua categorie este cea a adolescenților, care conștientizează ceea ce fac, dar nu se pot abține. Adolescenții sînt mai greu de tratat, afirmă specialiștii, pentru că nu recunsoc că suferă de această boală, iar afecțiunea devine patologică. „Am avut un caz în care un adolescent a stat în fața calculatorului 23 de ore din 24. Nu realiza ce se întîmplă și în momentul în care a venit la cabinet spunea că nu știe de ce a venit pentru că nu este bolnav. Copilul acesta nu reușea să își mai facă prieteni, nu îl mai interesa nimic din ceea ce era normal cum ar fi școala sau orice altă activitate. Era clar un caz de dependență de calculator”, spune medicul Ana Fianu. Părinții refuză să accepte că sînt și ei vinovați Părinții reacționează doar în momentul în care au observat că lipsește copilul mai mult timp de acasă, dispar bani din locuință sau nu mai au randamentul școlar obișnuit. „Se colaborează foarte greu atît cu părinții cît și cu acești tineri. Ei nu recunosc că au o problemă, iar cînd le spunem părinților că și ei sînt vinovați de această situație pentru că nu verifică ce face copilul, atunci se face o barieră între noi și ei, fiind foarte greu să îi mai tratezi”, spune medicul Ana Fianu. Medicii declară că în cazurile acestor copii se recomandă atît tratamentul medicamentos, dar cel mai mult se pune accent pe psihoterapia cu părinții și cu copilul. „Majoritatea părinților și a copiilor se așteaptă ca în momentul în care au plecat cu o rețetă de aici și urmează tratamentul prescris să se vindece, însă ei trebuie să pună accentul mai mult pe psihoterapie. Dacă refuză să facă psihoterapie atunci problema rămîne nerezolvată”, spune medicul Ana Fianu.
