Patru bărbați care au fost ani în șir asistați ai Căminului Atelier Odobești trăiesc acum într-o clădire în construcție, din imediata vecinătate a instituției. Ei spun că preferă să viețuiască așa, decît să se ducă acasă, în localitățile de domiciliu. „Dacă tot ne-a dat afară din cămin trebuia să ne dea și nouă o cameră cu baie, să avem un loc de muncă asigurat. Asta ar fi trebuit să facă pentru integrarea noastră”, sînt de părere acești oameni. Cei patru foști asistați pot fi considerați cea mai elocventă dovadă că zicala „obișnuința e a doua natură” este adevărată. Pentru că ani în șir au trăit prin instituții, ei par să nu se poată adapta la viața în societate. Dan Coman are 32 de ani și, din cîte spune, a ajuns în Căminul Atelier Odobești în urmă cu 16 ani. Dacă-l întrebi ce afecțiune l-a transformat în asistatul acestei unități, nu știe ce răspuns să dea. „Nu știu exact, am ceva cu nervii”, spune. Faptul că acum mai bine de o lună a fost dezinstituționalizat îl revoltă peste măsură, considerînd că, de fapt, i s-a făcut o mare nedreptate. „M-au dat afară pe 14 august și mi-au spus că trebuie să plec doar cu o zi înainte. M-au trimis la familia mea, din Mărășești. Părinții mei sînt alcoolici și cînd am văzut că stau într-o singură cameră, și aia cu pereții din lut și fără acoperiș, am plecat! La ce să stau cu ei, dacă m-au dat de mic la casa de copii? Cînd m-am dus acolo mi-au și furat bunuri în valoare de 1,5 milioane lei”, a povestit Dan. Drept urmare, de bunăvoie și nesilit de nimeni Dan și-a luat picioarele la spinare și s-a întors la Odobești. Doarme pe o saltea răpănoasă, așezată pe cimentul rece al încăperii fără geamuri și cu pereții plini de găuri. Zilele și le petrece în fața căminului în care a stat atîția ani. Åži povestește oricui dorește să asculte, despre „nedreptatea” care i s-a făcut tocmai lui. Dan mai are trei colegi de suferință, care au experimentat deja traiul în catacombe. Unul dintre ei, Lefter Răducanu, are 37 de ani și se plînge că este bolnav „cu toate. Sînt bolnav de plămîni, ficat, rinichi, inimă. Astă iarnă am dormit tot în camera aia, în frig. Am avut o criză de inimă și să știți că doctorul de la cămin nici n-a vrut să se uite la mine, după atîția ani cît am stat acolo. M-au dat afară ca pe un cîine, au zis că am familie la Galați, care mă primește. Åži să știți că mai sînt doi băieți care dorm aici de trei sau patru ani, Popa și Matei. Ziua muncesc și noaptea dorm în nenorocirea asta”, spune Lefter, scandalizat. Chiar dacă pare incredibil, acești oameni nu văd, sau mai bine zis nu acceptă, o altă rezolvare pentru situația în care se află, decît reinstituționalizarea. Găsesc inutil să-și ia un serviciu iar din ajutorul social pe care l-ar primi de la primăriile de domiciliu, spun că n-au cum să trăiască. Pentru nimic în lume nu vor să accepte că sînt familii întregi care se chinuie să trăiască din ajutoare sociale. Învățați de-o viață întreagă să aibă asigurată casa și masa fără să depună vreun efort, traiul dintr-un ajutor social nu-l consideră viață. „Dacă vroiau să ne integreze trebuiau să ne dea camere, cu baie, să ne asigure un serviciu, nu așa. Păi pot eu să trăiesc dintr-un milion, cît e ajutorul social? Sau să muncesc ca să plătesc chiria? Cît îmi rămîne mie dacă fac așa?”, întreabă Dan, ca și cum n-ar exista oameni care din salariu își achită și chiria și reușeșsc să și supraviețuiască. Contactată de reporterii noștri, Luminița Teodorescu, directorul CITO, a declarat că acești oameni au fost tolerați în instituție. „Au familii care îi primesc acasă și nu au nici un fel de handicap. Ei fac obiectul Legii 416, dar nu vor să se ducă acasă. Pur și simplu preferă să trăiască așa”, a declarat Luminița Teodorescu. Dacă cei patru bărbați au sau nu dreptate, rămîne la latitudinea cititorilor…
