Foarte adesea, la moartea unui om de mare valoare, fie el om de ştiinţă, scriitor, actor, sportiv, erou etc. sau rudă apropiată, pe lângă regretul pierderii respectivei persoane, avem şi un alt mare regret, de care ne simţim vinovaţi: că nu l-am apreciat cum ar fi trebuit cât a trăit, că n-am fost lângă el mai des să îi mângâiem bătrâneţile, să îi arătăm recunoştinţa, să-i oferim mulţumirea noastră şi să-i întărim credinţa că munca şi lupta sa au fost observate şi apreciate, dar mai ales să-i alungăm singurătatea, să-i zâmbim.
Câteodată, la dispariţia unei mari personalităţi iubite, presa audiovizuală şi scrisă prezintă amănunţit şi pe parcursul mai multor emisiuni/articole, meritele, părţile impresionante, întâmplările luminoase neştiute din viaţa acelei persoane, care ar fi meritat să fie cunoscute când acea persoană încă mai trăia. Despre majoritatea marilor noştri oameni aflăm după ce s-au stins că fie au suferit de boli chinuitoare, fie i-a măcinat singurătatea, fie au avut mari greutăţi material-financiare. De fiecare dată trăim regretul că nu ne-am îndrepta atenţia mai mult asupra lor, că nu am făcut pentru ei cât am fi putut, cât ar fi meritat.
Toate aceste gânduri mi-au revenit joi 6 aprilie 2023, la Cercul Militar Focşani, când cu ocazia aniversării a 105 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, de la 29 martie 1918, eroul din Moldova, căpitanul Ştefan Jurja, participant şi grav rănit în Războiul din Transnistria din 1991-1992, a primit două diplome. O diplomă a fost oferită de un foarte de laudă colectiv condus de vrednica vrânceancă Doina Mustăţea, aflată în Italia, iniţiatoarea mai multor proiecte umanitare generoase, diplomă înmânată de domnul Damian Stoica. Acest colectiv a oferit ajutor eroului Ştefan Jurja şi cu alte prilejuri. A doua diplomă a fost înmânată de domnul Dan Buzoi, preşedintele Filialei Vrancea a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere. La rândul său, Ştefan Jurja a oferit două cărţi scrise de el şi două tapiserii cu chipul poetului naţional, Mihai Eminescu, una cu acest prilej şi o a doua promisă anterior, prilejuită de o altă activitate organizată de Filiala Vrancea a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria“.
Avem lângă noi acest mare erou în viaţă al neamului nostru românesc, neam atât de greu încercat în îndelungata lui istorie, pentru care ar trebui să avem cu toţii o altă atitudine, recunoştinţă şi dorinţă de a-l ajuta, de a nu-l face să se simtă singur. O parte dintre oamenii de bine din Coteşti, alte localităţi din Vrancea şi alte judeţe îi dau importanţa cuvenită, dar aceştia sunt puţini, şi o fac doar când şi când, cu ocazia unor evenimente, aniversări, comemorări sau sărbători mari, cum a fost cea de la Cercul Militar Focşani din 6 aprilie. Dar în majoritatea timpului, nea Ştefan rămâne singur luptându-se cât mai poate cu urmările rănilor provocate de schijele care l-au lovit, şi care pe un altul mai puţin puternic l-ar fi doborât, aşteptând mereu ca cineva să-i deschidă poarta, să-i dea bineţe, să-i aducă o încurajare.
Pentru cei care nu l-au cunoscut sau l-au cunoscut mai puţin, este necesară o prezentare. Ştefan Jurja s-a născut în satul Dolna, judeţul Lăpuşna, actualmente Nisiporeni, Republica Moldova. Şi-a trăit copilăria într-o cumplită sărăcie, cu mama bolnavă şi cu un tată pe care nu a reuşit să-l cunoască. A început să muncească încă de la opt ani pentru a-şi cumpăra haine, caiete, mâncare şi pentru a-şi ajuta mama şi sora mai mică. Păzea oile sătenilor, căra şi tăia lemne, participa alături de săteni la strânsul recoltei şi la alte lucrări prin sat. La 20 de ani a intrat la cursurile Şcolii de Miliţie din Chişinău (actualmente Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare şi Sfânt“). În 1988 a absolvit această instituţie de învăţământ de poliţie devenind ofiţer cu gradul de locotenent. Ulterior a urcat în ierarhia militară până la gradul de căpitan.
În timpul Războiului din Transnistria din 1991 – 1992, pornit împotriva moldovenilor de separatiştii ruşi şi proruşi, a participat la apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Moldovei, independenţă câştigată cu mai puţin de doi ani în urmă, odată cu destrămarea URSS-ului. De remarcat că el nu a plecat în zona de război trimis, ci la cererea sa. Era încadrat, ca ofiţer de miliţie în Chişinău, pe o funcţie importantă de pe care nu urma să fie mobilizat, deci putea sta liniştit, la adăpost de marea primejdie de pe Nistru.
Dar preocuparea lui era alta, nu să-şi asigure propria lui siguranţă ci solidaritatea cu fraţii lui din zona de război. Între timp, a povestit el mai târziu, situaţia pe Nistru devenea tot mai dramatică. În fiecare zi se vorbea despre morţi, violuri, oameni dispăruţi. Nistrul era plin cu cadavre de oameni civili. Cum să vină străinul şi să ne bată la noi acasă? Cum să mă ucidă cineva în propria bătătură? Pe băieţii noştri i-au dus prima dată la Coşniţa. Pe mine, nu. Mi-am zis: Măi, dar cum să rămân eu? Am lepădat postul şi am venit la autobuzul în care erau încărcaţi băieţii. Era plin. Aşa de tare mă trăgeam la război! Mă rog la comandant: Vreau să merg şi eu cu voi! El zice: Bine, Ştefane! Du-te acasă, ia-ţi haine calde şi dacă reuşeşti peste jumătate de oră, te luăm. Am alergat acasă, mi-am luat ciubotele şi cojocul că era frig […] şi am ajuns la Dubăsari.
În luptele de pe platoul Coşniţa, la 5 iunie 1992, Ştefan Jurja a fost grav rănit. O mină a căzut în apropierea lui lovindu-l cu 20 de schije dintre care 19 i-au pătruns în corp. Au urmat spitale, operaţii, ani de recuperare. 17 schije au fost scoase iar două încă le mai poartă ca „amintire“ dureroasă şi la propriu şi la figurat.
După război a avut de suferit umilinţe din partea forţelor proruse şi, pentru că cerea drepturi pentru veteranii războiului din Transnistria, i s-au pus în cârcă acuzaţii de destabilizare a ordinii şi de trădare. A ajuns între ciocan şi nicovală. Foarte iubit de moldovenii patrioţi, ameninţat de ruşi şi de cozile de topor loiale Moscovei, ocolit de fricoşi sau indecişi.
Ca urmare, după ce a trecut prin câteva judeţe ale Patriei Mamă, lucrând în unele locuri pentru a se putea întreţine, s-a stabilit în anul 2006 în judeţul Vrancea, la Coteşti, unde şi-a cumpărat o locuinţă pe care a renovat-o. În tot acest timp a fost sprijinit de o parte dintre localnici coteşteni, vrânceni din alte localităţi sau binevoitori din alte judeţe printre care pot fi amintiţi: regretatul Vasile Buruiană, Iulian Başturea, Isidor Doctoreanu, Constantin Asofronie, Anton Soare, Eugen Anghel, Constantin Nuţu, Ştefan Neagu, Radu Borcea, Culiţă Ioan Uşurelu, alţi membri ai celor două filiale surori iar în ultimul timp, Doina Mustăţea, Damian precum şi alţii binevoitori ocazionali.
Nu l-a urmat la Coteşti nici soţia, nici vreunul dintre cei trei copii, fapt ce a devenit tot mai apăsător odată cu trecerea anilor şi cu agravarea stării de sănătate. Pe lângă durerile greu de suferit i-a slăbit vederea, ochiul drept fiind aproape pierdut.
Ştefan Jurja este cavaler al Ordinului „Ştefan cel Mare“, distins cu medaliile „Vulturul de Aur“ şi „Crucea Memoriei“, dar recompensele băneşti pentru acestea sunt simbolice.
Despre războiul la care a participat, a dat mai multe interviuri şi a scris, singur şi consiliat, câteva cărţi: „Ciuruit de zeci de gloanţe în Dealu lui Traian“, „În căutarea luminii“, „Zbucium şi regăsire“, precum şi „Regăsire şi reunire“ în colaborare cu fostul ofiţer de marină Constantin Asofronie, preşedinte al Filialei Galaţi a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria“.
În ciuda a tot ce a pătimit, a dat dovadă de o deosebită putere de iertare, aşa cum se poate vedea din finalul poeziei sale, „Iubire şi durere“: Şi dacă şi eu voi pleca zdrobit de-a voastră ură/veţi fi mai vajnici, mai avuţi în viaţa voastră dură?/veţi fi mai demni, independenţi, mai limpezi la făptură?/veţi fi mai domni, mai mulţumiţi de-a voastră aventură?!/veţi fi mai bravi, mai împăcaţi de-a voastră lovitură?!/vă voi iubi mai dureros cu-asupra de măsură!…
Haideţi să deschidem mai des poarta eroului nostru în viaţă, să ne găsim timp să îl ascultăm mai mult, haideţi să nu-i trecem doar în fugă pragul, nu doar la ocazii solemne sau întâlniri stropite cu vin, ceea ce nu e deloc rău, dar nu este suficient.
Anton SOARE
