Mama ta nu te-a învățat să lași locul unui bătrân în autobuz?

0
6599

„Chiar niciunul? Mama, chiar niciunul?”, mă întreabă fiu-miu când povestesc, plină de nervi, pățania din autobuz. Bine, n-a fost o pățanie, a fost chiar opusul ei. În sensul că ceea ce pe vremea când părinții încă își educau copiii era un fapt de la sine înțeles, acum pare că nu se mai poate întâmpla.

Mă sui așadar la Obor în autobuzul 21, care are ca destinație finală comuna Gologanu. Eu coboram prin centrul Focșaniului, dar n-aveam timp să aștept alte autobuze. Și se tot urcă lume, printre care și vreo 6-7 adolescenți, apoi oameni de toate vârstele, iar la stația de la Catedrala Ortodoxă, mai multe femei în vârstă cu sacoșe, încercând să-și găsească un loc. Nu mai era niciunul liber, așa că au plecat ochii, au lăsat sacoșele și s-au resemnat. Acum dacă mă gândesc, probabil erau învățate să facă drumul ăsta în picioare.

Nicunul dintre adolescenții care și-au pus fundurile în scaun, nu s-a ridicat. Măcar să schițeze gestul, poate bietele femei obosite i-ar fi zis: lasă, mamaie, stai tu că eu am stat destul. Niciunul n-o fi fost învățat de mama sau de tatăl lui că așa e frumos, că așa se face, că e un semn de respect pentru generațiile fără de care ei n-ar fi existat? Și dacă o fi așa, dacă n-or fi fost învățați de părinți, poate prea ocupați, poate prea obosiți, oare niciunul nu mai are în sine acest bun simț cu care noi, cei care am copilărit cu cheia la gât, părea că ne-am născut?

Am tot așteptat până la următoarea stație să se ridice cineva, mă gândeam că, având căști în/pe urechi, ochii în telefon, nu au văzut, nu au auzit, nu și-au dat seama, dar nu…. Ridicau privirile, mai schimbau o vorbă între ei și continuau să-și țină corpurile tinere și abia ridicate din scaunele de la școală, pe scaunele din autobuz. Iar femeile cu batic pe cap, puțin aduse de spate, se țineau de bare privind obosite parcă în gol, dar sigur cu gândul la ce treburi mai au de terminat, la cum își mai pot ajuta copiii, nepoții…

  Îmi e rușine de rușinea acelor adolescenți. Sunt lucruri pe care trebuie să le lăsăm în trecut și unele care trebuie păstrate pentru vecie, iar respectul pentru vârstnici este unul dintre acele lucruri. Cu sănătate, pace și noroc, copiii aceia vor ajunge și ei la 70, 80 de ani, poate nu îi vor mai ține picioarele ca la 15 ani și poate în autobuzele zburătoare din anul 2100 se vor bucura când un adolescent de atunci le va ceda locul.

Fiți buni cu voi, fiți buni și respectuoși cu colegii și profesorii, cu părinții și bunicii, cu persoane în vârstă cărora să le dați o mână de ajutor. Ajutați fără să așteptați ceva în schimb. Veți vedea ce bine vă veți simți. Și va fi ceva real, nu simulacrul în care vă duceți mare parte din existență.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here