Ultima zi de iarnă a pendulat astăzi indecisă, printre hoarde de nori cenușii și revărsări fugare de lumină aurie. Nici nu aveam prea multe așteptări de la un sfârșit de februarie, în care munții și-au tras iar pe creste haină de nea, iar vântul, nebunul, s-a zbenguit toată noaptea prin rufele întinse la uscat.
Neașteptat de calde, ultimele zile au trezit din somnolență toată suflarea. E plină grădina de ghiocei, zambile și toporași, care mai de care mai îndrăzneți în lupta cu gerul din februarie. I-a costat destul curajul ăsta, au frunzele zdrelite de frig, dar tot nu renunță la marea evadare spre soare. În bătălia cu iarna, cea mai inspirată strategie s-a dovedit a fi cea a narciselor: au atacat pătura groasă de frunze, direct, fără alte ocolișuri. E uimitor cum au împins, în drumul lor spre lumină, ditamai stratul gros, de frunziș uscat, și acum îl susțin, curajoase, pe umerii lăncilor de fruze.
Totuși, nu am întâlnit dovadă mai clară de vitejie, cum e cea a florilor de alun! Puțini sunt cei care știu că ele, de fapt, sunt primele flori ale primaverii. Mâțișorii galbeni, pudrați din plin cu polen, încep să danseze pe crenguțele legănate de vânt, încă din primele zile ceva mai calde ale lui februarie – un vals grațios, de ramuri delicate.
Și tot pe ramuri delicate s-au încălzit la soare, în ultimele zile, și graurii, adunați la repetiția generală, înainte de marele concert al primăverii. Ba, câteva buburuze, înviorate de soare, au pornit la plimbare pe ramuri, printre mugurii care încă mai dormitează, cuibăriți în miezul alb al rădăcinii.
Calendarele își leapădă azi ultima filă din lungul parcurs invernal… timpul spre primăvară se numără de-acum în ore, minute, secunde… Și chiar de vom mai sta prinși, o scurtă vreme, în colivia Babei Dochia, să recunoaștem că ne umplem deja sufletul cu un zvon roș-alb de puritate, candoare, bucurie, pentru că primăvara e mărțișorul nostru preferat, pe care-l purtăm, în fiecare an, nu prins de haină, pe piept, ci agățat la reverul speranței.
