Nu mă uit la filme triste. Sau horror. Că așa e realitatea. Tristă și horror. Așa că prefer ca filmele să-mi fie vesele, bizare, ușurele. Vineri seară, Netflix m-a păcălit. Cică să vedem „În sălbăticie”, un film cu Emile Hirsch, Marcia Gay Harden și William Hurt, unde „un tânăr bărbat renunță la tot, inclusiv la banii moșteniți și relațiile de familie, alegând să-și petreacă viața în sălbăticie”. Doar că, spoiler alert, bărbatul ăsta tânăr își petrece viața până când moare. Și moare singur, la dracu’ în praznic, de foame și de otrava unei plante pe care o mâncase după ce carnea de elan, pe care îl împușcase, se umpluse de viermi. Ce căuta la dracu’ în praznic? Să scape de realitate. Care e, exact, tristă și horror.
Am plecat sâmbătă spre Ciușlea cu gândul la lebede. La ceva alb, pur, frumos, cum ne închipuim că a fost începutul de lume. Erau departe, am încercat să ajungem la ele printre crengile uscate, printre gunoaiele care pângăreau pământul și apa. Dar au venit ele la noi, două, albe și pure și frumoase, plutind ca fantasme pe luciul apei, mesianice aproape. Nu s-au speriat de câinele nostru gălăgios, au continuat să-și plutească grația pe apele pângărite de bidoane de bere și pungi de plastic.
Balta de lângă baraj era înghețată „în larg”, prinzând stuf, papură și gunoaie în strânsoarea frigului. Era liniște, tăiată din când în când de zborul vreunei rațe sălbatice. Mulțime de pene albe, semn al unui carnagiu, apăreau din când în când pe malurile abrupte. Vreun câine ori vreun șacal își ostoise foamea cu carnea fantasmelor plutitoare.
Am coborât pe malul apei ce se revarsă curioasă dinspre baraj. Soarele părea prins în spatele unei celule de nori și era liniște. Atâta liniște cât înainte de a fi lumina și de a fi cuvântul. Atâta liniște încât bărbatul ăla tânăr putea deschide ochii și salva finalul unui film.
