E frig. Copacii-și pierd rând, pe rând frunzele ce i-au îmbrăcat până de curând, iar oamenii se afundă tot mai mult în necunoscut. Spre după-amiază, mă îndrept către Biserica „Precista” situată în centrul Focșaniului. Aici mă așteaptă preotul Dodică Fusaru, paroh al Bisericii „Precista” de puțin timp, însă preot de-o viață. Mai are o oră la dispoziție înainte de slujba de seară, și cu acest prilej îmi va spune și povestea acestui lăcaș de cult, dar și câteva episoade din povestea sa… a copilului care nu se visa niciodată purtând haine preoțești, și a duhovnicului care-și amintește cu drag de copilăria petrecută în satul Tulnici.
„Această biserică s-a numit inițial «Uspenia», fiind denumirea slavă a sărbătorii «Adormirii Maicii Domnului». Mai nou, biserica a fost denumită «Precista», care ar însemna «Preacurata», deci o biserică închinată Preacuratei Maicii Domnului. Sunt două ipoteze în ceea ce privește ctitorii acestei biserici: una este cea a ctitoririi din partea lui Nicolae Mavrocordat, și există documentații foarte serioase în acest sens, iar cealaltă, care vine un pic marginal, amintește despre familia Cantemireștilor. Data ctitoririi de către Nicolae Mavrocordat ar fi stabilită între 1709-1716”, povestește pr. Dodică Fusaru.
Preotul spune că în pomelnicul ctitorilor Bisericii „Precista” sunt trecuți câțiva membri ai familiei Cantemir, înaintea ctitorului Nicolae Mavrocordat, ceea ce poate indica faptul că, înaintea actualului lăcaș de închinăciune, ar fi putut exista o bisericuță de lemn aparținând Cantemireștilor.
Peste 300 de ani de istorie…
În cei peste 300 de ani ai săi, Biserica „Precista” a adunat în pereții de peste 1 metru grosime, bucurii, supărări, taine și multe, multe rugăciuni închinate lui Dumnezeu, de credincioșii care au fost martorii cutremurelor, războaielor, comunismului și a altor evenimente din viața cetății. „Pictura actuală a fost realizată cu multă trudă, pe vremea părintelui Cobzaru, protoiereul zonei, cu care eu slujesc acum. Dumnealui este pensionar dar sunt tare încântat pentru faptul că-l am alături. Biserica aceasta, ca o mulțime de alte biserici din Focșani, nu are temelie, este ridicată direct pe pământ, și în felul acesta, problema igrasiei este foarte delicată. Dar părintele Cobzaru, împreună cu credincioșii de aici și cu dascălul, care este un om de-o mare calitate, Mihai Crăiță, au muncit efectiv săpând șanț prin interiorul bisericii de-a lungul zidurilor. S-au dus un metru și ceva în jos, au pus un soi de pietriș care să ofere posibilitatea respirației zidului, și în felul acesta s-a diminuat problema igrasiei.
Pictura este făcută în perioada anilor 1991-1992, de către pictorul Dan Gogu în frescă. Și acoperișul este tot munca părintelui Cobzaru, nu mai are legătură cu acoperișul vechi, este făcut în stil ștefanian, cu plasa largă. Capela mortuară și lumânărarul din curtea bisericii au fost făcute tot pe vremea părintelui Cobzaru, în perioada 2000-2012. În perioada aceasta de pandemie, am slujit Sfânta Liturghie acolo, când nu aveam decedați depuși, iar creștinii au stat în curtea bisericii ca să putem respecta distanțarea”, mai spune pr. Dodică Fusaru.
Preot în vremea pandemiei
Dacă tot a adus în discuție „distanțarea”, l-am întrebat pe pr. Dodică Fusaru cum percepe această perioadă dificilă prin care suntem nevoiți să trecem, iar el a răspuns astfel: „Dacă ne-ar fi spus cineva acum 30 de ani că vom traversa timpuri din acestea, n-am fi crezut, i-am fi spus că fabulează. Vă mărturisesc sincer că n-am capacități medicale și nu mă pricep, dar îmi place să respect măsurile de siguranță pentru că mă pot pune sub un anumit adăpost, și recomand și creștinilor care vin la biserică să poarte masca și să păstreze distanța. Ca preot, știu din capul locului că vom avea greutăți în viață și că va trebui să ne poziționăm cât se poate de corect față de ele. Observ însă că am de-a face cu creștini cărora trebuie să le venim în sprijin și să-i ridicăm.
Vă mărturisesc că am fost tare contrariat de faptul că mulți dintre noi suntem tare slabi. Spre exemplu, când a fost perioada aceea de reținere în casele noastre, mulți dintre creștini au trecut prin niște stări de depresie și atacuri de panică cumplite. Măsuța la care stăm acum de vorbă, este o măsuță de taină. Dacă ar avea ea gură să spună câte s-au zis aici, înaintea icoanei Maicii Domnului… A trebuit de foarte multe ori cu o vorbă bună, cu o rugăciune, cu nădejde la Dumnezeu să încercăm să ridicăm omul din starea aceea de deznădejde”, recunoaște pr. Dodică Fusaru.
Uneori însă, enoriașilor le revine menirea de a-i „îndrepta” pe clerici, prin prezența lor în biserică. Așa am ajuns la un alt subiect peste care nu puteam trece: Slujba din noaptea de Înviere, atipică în anul 2020 măcinat de pandemie. Ca pentru mulți dintre preoți, această amintire aduce câteva mărgele de lacrimi în privire… nu le-a fost ușor nici lor, și nici credincioșilor. Anul acesta, „Hristos a Înviat!” în bisericile goale. Pr. Dodică Fusaru spune că această experiență are și o parte bună, dar și una mai puțin bună. Partea bună ar fi că, în săptămâna dintaintea Paștelui, seara, la slujba deniilor, preotul simțea că se ruga și pentru el, nu doar pentru credincios… însă… „pe de altă parte, vreau să vă spun că, atunci când a trebuit să ducem lumina creștinilor, a fost un moment încărcat cu mare durere. Nu ne gândeam la noi, ne gândeam la ei, cum pot să suporte”, a mai spus preotul.
Lavra Pecerska și credința celor… morți
Noapte de Înviere din acest an, l-a dus cu gândul pe pr. Dodică Fusaru la o întâmplare petrecută cu mult timp în urmă în Kiev. „Lavra Pecerska este un loc sfânt din Kiev. În mijlocul Kievului, sub pământ, niște oameni și-au închinat viața lui Dumnezeu. Acolo s-au închinat, acolo au trăit, acolo s-au bucurat, acolo au plâns. Când le venea vremea să moară, săpau într-un mal, se așezau acolo și treceau la Domnul, și așa îi găsim și azi. Acolo a fost un centru bisericesc deosebit de puternic. Pe vremea lui Stalin, mergeau foarte mulți dintre creștinii Kievului acolo, sub pământ, la Înviere. În schimb, fiecare avea o teamă foarte mare că ar fi suspectat de KGB. Aveau totuși un alibi, spuneau că au venit să urmărească dacă vecinul lor s-a dus acolo.
În momentul în care preotul a ieșit la Înviere și a strigat: «Hristos a Înviat!», fiecare a avut reținerea în a răspunde. Preotul a rămas consternat când a văzut că nu i se răspunde. Strigă a doua oară, a treia oară… nimeni. Ce credeți?! Moaștele, cei care erau adormiți într-u Domnul, s-au ridicat în șezut și au răspuns: «Adevărat a Înviat!». Ei, exact sentimentul acesta l-am trăit în noaptea de Înviere, când au început să strige de la balcoane: «Adevărat a Înviat!»”, povestește pr. Dodică Fusaru cu un grăunte de lacrimă în colțul ochilor.
De la preot la Spitalul Adjud, la parohia din Focșani
Preotul Dodică Fusaru este parohul Bisericii „Precista” din Focșani din anul 2014, an în care s-a transferat de la o parohie din Adjud. „În mai 1984 am fost hirotonit preot, pe seama parohiei Anghelești, pe lângă Adjud. Minuntată parohie! Am stat 12 ani acolo. Preotul care a ridicat biserica de la Anghelești, a ridicat-o în perioada 1955-1965, este vorba despre pr. Vasile Strat, Dumnezeu să-l odihnescă în pace, care a fost arestat de nu știu câte ori pentru că a ridicat biserica aceea. După asta mi-am înființat parohie la Adjud. Prin 1995 ne-a încolțit ideea, la trei preoți din Adjud, să ridicăm o biserică în Adjud pentru că pe atunci era o singură biserică pănă atunci. Între timp, unul dintre confrați a plecat preot în Constanța, și a ridicat o biserică acolo, celălat a ridicat biserica în centrul Adjudului, iar eu am ridicat biserica de lângă spitalul din Adjud. În 2017 a fost sfințirea, are hramul «Buna Vestire»”, povestește preotul.
Ion Baciu, „marele poet al Vrancei”, ucis de Securitate
Născut într-o familie cu patru copii, în satul Tulnici, pr. Dodică Fusaru spune că a avut o copilărie cu adevărat frumoasă. Primele 10 clase le-a făcut la școala din Tulnici, iar mai apoi a plecat la Seminarul Teologic din Buzău. „Am trăit într-o familie în care s-a citit mult. Mama mea, o țărancă cu șapte clase, a citit biblioteci. Fratele ei a fost profesorul de română Ion Baciu, marele poet al Vrancei. Mergeam la cenaclurile literare, ținute în casa lui, la Tulnici. În perioada 1975-1985, de la balconul unchiului auzeam strigândus-se: «Jos comunismul!». De asta a și fost ucis în iulie 1989 de Securitate. Avea 47 de ani”, povestește pr. Dodică Fusaru.
„Doamne, eu?! Cu fusta aia pe mine?! Nu, sub nicio formă!”
În clasa a VIII-a, povestește pr. Dodică Fusaru, mama sa l-a întrebat dacă ar vrea să meargă la Seminarul Teologic. Pe atunci, copil fiind, nu prea i-a surâs ideea, însă: „sentimentul așezării în genunchi, al rugăciunii, al mângâierii lui Dumnezeu pe creștetul meu l-am avut dintotdeauna, dar ca să mă gândesc că eu o să fiu preot… n-am avut în familia mea vreun preot. În clasa a VIII-a am avut prima dată confruntarea cu ideea. Mama mea îmi propune: «Știi… n-ai vrea?! Uite, că Ionică G., un coleg de-al tău, a plecat la seminar». Iar eu îi zic: «Doamne, eu?! Cu fusta aia pe mine?! Nu, sub nicio formă»”, mai spune preotul.
În schimb, ideea de a merge la Seminarul Teologic a început să-i încolțească în minte prin clasa a IX-a. Ajuns la Seminar, dorul de casă l-a făcut chiar să „amenințe” că va renunța la cursuri dacă nu va fi lăsat să meargă la două săptămâni acasă, la Tulnici. „Eram singurul elev de la Seminar care, la două spătămâni, mă duceam acasă”, spune, bucuros, pr. Dodică Fusaru.
Multe ar mai fi avut părintele de povestit, dar ora rugăciunii de seară se apropia cu repeziciune, așa că, pe final, l-am rugat să transmită un mesaj oamenilor: „Mă gândesc cu drag la toți credincioșii, la toți oamenii, și ne rugăm și pentru ei, și pentru noi, să ne dea Dumnezeu putere și tărie să străbatem aceste vremuri. Cred că șansa cea mai mare a omenirii este să nu pactizeze cu nebuniile lumii actuale; șansa cea mai mare este păstrarea legăturii cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, și în felul acesta învingem tot spre bine și spre mântuire!”.
