În vara acestui an, plt. adj. Florin Sima, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Județean (IJJ) Vrancea, și ghid de turism, a descoperit o adevărată comoară în casa părintească: jurnalul de război al bunicului său, Florea Sima, concentrat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Și-a cunoscut bunicul prin intermediul povestirilor tatălui și bunicii paterne, pentru că soarta a făcut ca bunicul să moară cu un an înainte ca Florin Sima să se nască. „Jurnalul de război al bunicului meu, sergent sanitar Florea Sima, a fost găsit în vara acestui an, undeva la începutul lunii iunie, fiind în casa părintească din Focșani, casa care a aparținut bunicului. Știam de existența lui, dar tata nu mai știa exact unde se află, fiind o casă destul de mare, cu o bibliotecă pe măsură, ambii fiind mari iubitori ai cărților. Am început să luăm rafturile bibliotecii la rând, sertarele, și l-am găsit într-un sertar în care se mai păstrează bricheta bunicului și un album cu fotografii alb negru, descoperit abandonat pe front, având fotografii din Moscova‟, spune plt. adj. Florin Sima.
„Dedicat soției mele, Maricica‟
Așa începe jurnalul de război al sergentului sanitar Florea Sima. La 39 de ani, cu un copil acasă, și o soție, cadru medical, măcinată de teamă, vrânceanul a pornit spre Odesa. Avea un singur scop: să salveze cât mai multe vieți. „Bunicul a fost concentrat în vara lui 1941, pe 28 iulie se îmbarcă de la Pitești cu trenul militar. În momentul în care s-a semnat intrarea României în război, pe lângă armata regulată, au fost concentrați oameni de diferite categorii socio-profesionale, printre care și bunicul meu, armata avea nevoie și de personal medical, erau cei mai căutați, bunicul fiind oficiant sanitar, adică asistent medical în zilele noastre. Primele zile au însemnat un lung drum către pozițiile frontului.
Eu sunt și pasionat de istorie locală, istorie militară, și am refăcut oarecum drumul său până la Odesa: pornește din Pitești, cu acest tren militar, descrie inclusiv drumul către gară, cum îi întâmpina lumea, cu plânsete, cu bocete, se deplasează apoi pe calea ferată spre Râminu Sărat, Focșani, Bârlad, trec de Crasna, unde coboară, acolo e formată coloana militară, bunicul scrie că aveau repartizată o căruță în care-și pun instrumentarul medical, pansamente, fiole, medicamente și ce mai aveau ei‟, plt. adj. Florin Sima.
Prima imagine a războiului. „Acesta este pământul sfânt al Basarabiei”
Înaintând pe front, bunicul Florea Sima reușește să surprindă în paginile jurnalului său o primă imagine a urmelor războiului trecând podul spre Basarabia. Iată ce scria în data de 5 august 1941: „Ne continuăm drumul mai departe, vedem semnele ce ne indică că pe acolo au fost lupte foarte mari: cazemate, drumuri de tancuri, șanțuri anti tanc, tranșee, morminte. Ne apropiem de podul Halvița. Morminte. Ah, ce durere ne cuprinde. Ne vine a plânge. Ne descoperim și ne închinăm în fața crucilor ce stau de strajă la morminte. Simțim mare durere, dar și îmbărbătare. Pe cruce scrie numele și regimentele: 10 Vânători, 9 Vânători, 37 Infanterie. Au luptat eroic. Apare podul. Care pod?! În dreapta, pod de vase, în stânga pod pe pilon.
Dar la mijloc, uriașul pod ce lega Moldova de Basarabia, pod așezat pe două picioare în apa Prutului, fusese minat și acum era în mari și mici bucăți căzut în apă. După grilajul de fier arăta simplitatea și durabilitatea lui. Trecem podul și în momentul în care punem picioarele pe pământul sfânt al Basarabiei, ne oprim cei vreo 7-8 câți eram în grup, lângă căruță și ne descoperim, și ne închinăm zicând: Acesta este pământul sfânt al Basarabiei care ne-a fost răpit anul trecut de hoardele bolșevice‟, scria Florea Sima în jurnalul său de război. Și-a notat chiar și ora: 8:15.
„În ruine este prefăcută și Sfânta Mitropolie”
La câteva zile după această primă întâlnire cu ororile războiului, vrânceanul povestește cum arăta un bulevard din Chișinău, dar și cât de scumpe erau puținele alimente de bază care se mai găseau. „După masă, împreună cu camaradul Constantinescu ne hotărâm să vizităm orașul. O luăm pe stradă în jos, spre centru. În bulevardul Alexandru I nu a mai rămas nicio casă intactă, toate fiind arse, niște ruine. Toate au aparținut jidanilor și rușilor. Cu două zile înainte de plecare au fost puse sticle cu lichide inflamabile prevăzute cu fitile cărora le-au pus foc și la un moment dat toată strada aceasta principală era o mare de flăcări.
Prăvăliile erau goale.(…) Nu este apă și lumină. Alimente se găsesc numai la barieră în calea țăranilor. Lapte cu 10 lei kilogramul, ouă cu 2-3 lei, unt 30 de lei, pâine nu se scoate, brutăriile fiind distruse. În ruine este prefăcută și Sfânta Mitropolie cu toate anexele ei, primăria cu toată frumusețea ei este un morman de moloz. Românii în grupuri mari abia au apărat de foc și dinamite câteva biserici‟, mai scrie în jurnal.
Recompensa unui brutar basarabean: plăcinte și pâine
În prima noapte petrecută pe front, sergentul sanitar Florea Sima a dormit sub cerul liber, rezemat de zidul unei case. La fel și camarazii săi. Într-una din seri însă, norocul le-a surâs. Au fost primiți în casa unui brutar basarabean. „Copilul acestui brutar avea niște probleme medicale cu stomacul și atunci bunicul l-a făcut bine cu niște medicamente pe care le avea în farmacia infirmieriei, iar gazda, brutarul basarabean, le-a făcut o surpriză și le-a făcut pâine și plăcinte. Pâinea care nu se găsea. Bunicul a fost foarte bucuros și a mâncat acele plăcinte pe loc, mulțumindu-i brutarului, iar pâinea a împărțit-o în rații pentru mai multe zile, ca să aibă pe drum‟, își aminteșe plt. adj. Florin Sima, din ceea ce a citit în jurnalul bunicului.
În data de 23 august 1941, Florea Sima descrie prima întâlnire cu aviația inamică. A scăpat însă cu viață, reușind să-și găsească un adăpost bun. „La lumina zilei am ajuns în comuna Vigoda. Trupa se răspândește și înaintează foarte încet, de teama atacurilor aeriene, fiind foarte dese. Nici bine nu ne așezăm, și apar vreo șapte avioane rusești care încep a trage cu mitralierele în noi care eram poposiți într-o râpă. Însă eram încadrați de vreo câteva mitraliere puse în bătaie. Avioanele se lasă în jos și trag. Mitralierele încep să tragă. Era un pârâit continuu. Un infern. Fiecare din noi trăia clipe nesigure. Nimeni nu mai ridica capul din adăpost. Eu îmi făcusem adăpost sus, aproape de marginea râpei, sub gliile de iarbă, protejat de trei părți.
Camarazii mă invidiau pentru adăpost, iar eu eram mândru că primul adăpost făcut de mine îndeplinește condițiuni excepționale. Totuși, eu nefiind obișnuit cu astfel de situații, eram tot nesigur. În fața mea mai era un camarad care după încetarea primului atac tremura, dinții îi clănțăneau ca mitraliera. Era primul șoc. Aud: «Sanitarii unde sunt?! Să panseze răniții!». Erau primii doi răniți ce i-am văzut, unul era trăgător la o mitralieră și fusese rănit la mâna stângă, iar altul, un ostaș răzleț, fusese rănit serios, un glonț îi perforase toracele‟, mai scrie Florea Sima în jurnalul său.
„Am pansat 17 răniți, printre care unul cu falca ruptă, trei cu abdomenul perforat …‟
Pe front nu ai siguranța zilei de mâine. Din moment în moment te poți trezi cu inamicul la mai puțin de un kilometru distanță. Așa i s-a întâmplat și bravului nostru vrâncean. „Noaptea nu am dormit decât două, trei ore fiind trezit de bubuituri de tunuri. Până la ora 3:00 am stat în adăpost nemișcat, ferit de vederea inamicului care era la 500-600 de metri. La această oră, rușii dau un atac, iau trei, patru prizonieri de la noi și ne rănesc 30-40 de oameni. Am pansat 17 răniți, printre care unul cu falca ruptă, trei cu abdomenul perforat, un plutonier cu brațul stâng fracturat și glonțul intrat în torace fără ieșire. Alergam oriunde eram chemat, în ploaie de gloanțe, mai ales dum-dum. La un moment nu mai puteam de oboseală. Într-o manta ce rămăsese probabil de la un rănit, am găsit două conserve de pește. Au fost foarte binevenite‟, consemna Florea Sima în dimineața zilei de 24 august 1941.
Deși avea tot timpul arma cu el, vrânceanul nu a tras niciun foc de armă pe perioada în care a fost concentrat pe front; prezența armei îi conferea însă o oarecare siguranță.
Ce a învățat Florin Sima citind jurnalul bunicului al cărui nume îl poartă? „Am realizat că trebuie să fim foarte atenți la prezent și că trebuie să aducem în actualitate astfel de povești pentru că trăim clipe frumoase, de liniște în care putem să ne construim vise și putem să avem grijă de familile noastre. Prima însemnare din jurnalul de război datează din 28 iulie 1941 când se pun în mișcare, și se termină undeva pe 8 octombrie 1941, deci undeva la jumătatea lunii octombrie când au intrat în Odesa. Nu știu din ce motive bunicul nu a mai scris‟, se întreabă plt. adj. Florin Sima.
