N-am mai mers de mult timp cu microbuzul, așa că am vrut să văd cum decurg lucrurile acum, pe timpul pandemiei de COVID-19. Ce verificăm? Dacă se respectă măsurile de protecție în scopul limitării riscului de infectare cu noul virus, și dacă, între timp, bătrânele microbuze care abia-și mai țin tabla pe ele, au fost înlocuite cu altele noi sau măcar cu unele mai… sigure.
Începem cu dreptul: microbuzul este gol, însă șoferul nu poartă mască de protecție și nici nu pare preocupat de acest lucru. Sincer, chiar mă temeam de aglomerație, însă oamenii nu s-au îngrămădit să meargă la oraș. Așa că am pornit la drum doar patru călători, plus șoferul. Și de aici începe aventura.
„Du-mă acasă, măi…” microbuz
Fundal sonor: cântece populare difuzate la radio. La o simplă privire aruncată în jur, observăm că rugina a mușcat din fiecare loc nevralgic al autovehiculului, iar scaunele obosite din cauza greutății miilor de călătorii pe care au fost nevoite să le suporte de-a lungul anilor, se leagănă ca trestiile bătute de vânt la fiecare curbă. Prima groapă din asfalt, prima zdruncinătură zdravănă. Oare așa se simt și boabele de porumb când sunt duse la moară?!
În spate, un băiat vorbește la telefon. Reușesc să prind câteva frânturi din conversație, și asta mai ales pentru că spune ceva chiar despre mijlocul de transport în comun: „Hai că suntem pe aproape. Nu mai pot vorbi. Nu aud nimic în tigaia asta. Se zdruncină tabla pe ea. Nu auzi?! Vorbim când ajung!”. Săracul microbuz, cândva o splendoare de mașină, acum doar o „tigaie” care-și plimbă roțile pe asfalt. Cine știe câți ani mai are până la pensie, și în ce colțișor uitat de lume va ajunge…
Șoferul, masca și… atenția
Revenim la șofer. Masca de protecție este pusă la… expoziție, iar nasul și gura și le mai acoperă din când în când… atunci când cască. Este obosit. Sau de vină ar putea fi drumul mult prea obositor pe care-l face de ani buni. Cine știe! Un lucru este de apreciat, din momentul în care am plecat din sat, și până am ajuns la destinație, șoferului nu i-a făcut cu ochiul telefonul mobil. Din când în când îl mai claxona câte un șofer mai grăbit, în rest, liniște.
Liniște și nu prea, pentru că microbuzul huruia și se zdruncina mai ceva ca-n interiorul unei tornade. Dacă ar fi să facem haz de necaz, am simțit că m-am așezat într-un scaun pentru masaj, doar că puțin mai… diferit. Ajungem la destinație și când să cobor, surpriză… ușa se împotrivea să se deschidă. Deși mânerul se mai ținea doar în câteva șuruburi, se încăpățâna să… „colaboreze”. Am reușit într-un final să cobor, asta după ce am auzit în spate un: „N-ai mâncat azi?!”.
Pandemia va trece, sau ne vom obișnui cu ea, dar microbuzele… microbuzele ruginite, alea care au ieșit din fabrică în urmă cu mulți ani, alea când trec?! Când vor fi înlocuite?!
