Omenia încă există în România!
Mă numesc Cornelia Ploscaru. Sunt învățătoare pensionară și încă mai muncesc, fac voluntariat, ceea ce îmi aduce bucurii nebănuite !
Săptămâna aceasta am făcut, printre altele, și o activitate de scanare a temperaturii pentru seniorii care, evident, stăteau cuminți la rând să-și rezolve diferite treburi. Toată viața am fost înconjurată de copii, părinți, bunici și pe vremuri, la serbările noastre școlare, veneau și nașii de botez! Dragostea pentru oameni e cel mai prețios dar, pe care l-am primit de mici, însă pe care l-am cultivat în procesul educațional.
În ziua de marți, 26 mai, la ora 13.09, am întâlnit o bunicuță, cernită, curioasă (am citit-o din ochi pentru că purta masca), care a refuzat categoric să i se ia temperatura motivând că „un cip” i se va introduce în cap. Profesia mea de „dascăl” m-a îndemnat să-i vorbesc , să-i explic, să o fac să înțeleagă. Am priceput că era de o anumită religie și că era nevoie de o comunicare mai bună. Numai că atunci când am coborât scara, am alunecat. În cădere, cap, cot, lovit torace, sânge, spaimă. Cică fiecare om are un „înger păzitor“. O tânără din Brașov, care era alături, a sărit și mi-a prins capul în palmă, iar o alta a oprit mașina. Era o tânără din orașul nostru pe numele ei Carmen. Lucrează la o benzinărie. Fratele ei lucrează exact la UPU, iar acest înger păzitor, Carmen, n-a plecat de lângă pacientă până ce aceasta a înțeles că e bine și sănătos să anunțăm la 112 și să se facă toate investigațiile “la timp”. Știu să ascult tinerii și bine fac! Concluzia: traumatism toracic, unde, evident, trebuia la timp să se intervină și nu cu „oblojeli” cum mai facem noi, seniorii, când nu ascultăm de tineri. Echipajul de la Smurd a fost prompt, am fost preluată rapid și pusă pe investigații la UPU.
Oameni buni !
Echipa de tineri asistenți, medici și personalul de îngrijire arăta ca un stup de albine. S-a stabilizat tensiunea, consult de specialitate, tomograf, analize, ortopedie, neurologie, perfuzii și suferința a scăzut văzând dragostea și aplecarea acestora pentru oameni! La tâmplă sângerează. Facem tomograf. Cotul drept e traumatizat. Pansăm, mergem la ortopedie. Unde este chirurgul? Aici la torace facem film.
Știu să privesc în ochii oamenilor. Da! Cu aceeași dragoste cu care am privit de 40 de ani în ochii micuților mei școlari. Am comunicat foarte bine cu tot personalul
și nu am uitat sfaturile îngerului meu păzitor, Carmen, care m-a convins că la UPU nu trebuie să ajungi noaptea când plângi de durere și nici după o săptămână sau mai mult, să dai de lucru echipei de medici – traumele complicându -se în timp!
„Fratele meu muncește la UPU și vede cu ochii lui ce însemnă nepăsarea sau tergiversarea unui traumatism de către pacient”, mi-a spus Carmen. De altfel, în intervalul de la ora 13.30 până la 18.30, am văzut cum curgeau astfel de cazuri la UPU!
Oameni buni! Zic și repet: Echipa zilei de marți, 26 mai, începând cu ora 13,30 mi- a alinat toate durerile și fricile.Toți erau foarte, foarte tineri și atenți. N-am cunoscut decât pe o tânără la tomograf, mai precis m-a recunoscut după voce. Auzeam doar atât: vine d-na doctor Mariana Buleu. Unde-i pacienta? Vine dr. Onea de la chirurgie!
Să învățăm, oameni buni, să iubim cu aceeași tărie și după pandemie!
Ofer un buchet de flori (virtual) întregii echipe și toată dragostea unui învățător care a primit multe, multe flori la viața lui! Să învățăm în fiecare clipă să iubim oamenii de lângă noi chiar și așa cu „distanță socială” pentru că EA, inima, nu are distanță. Bate acolo și, ceea ce e mai prețios, știe să iubească.
Mulțumesc încă o dată echipei de la UPU. Să vă țină Bunul Dumnezeu sănătoși căci avem nevoie, mare nevoie unii de alții.
Înv. Pensionară Cornelia Ploscaru
Focșani, 27 mai 2020
