La fel ca și Convenția de la 12 septembrie 1944 impusă de URSS, și Armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale, de acum un secol, au fost acte intitulate, parcă, mai liniștitor pentru așa zisa noastră mândrie națională, deși nu au semănat deloc cu ceea ce consemnează DEX că ar reprezenta un armistițiu real, adică acord între statele beligerante în vederea încetării temporare a operațiunilor militare sau suspendare temporară a acțiunilor militare prin înțelegerea părților beligerante ori pace provizorie. Nu scrie nimic în DEX despre cedarea monopolului pe timp de 90 de ani asupra petrolului, a lemnului și a căilor ferate, nu se consemnează nimic despre cedări teritoriale, cum a fost sudul Dobrogei până aproape de Constanța, nici despre rectificări de frontieră cum s-a procedat la granița muntoasă dinspre Austro Ungaria. Și aceste condiții au fost înregistrate doar în 1917. Dacă e să vorbim și de Convenția de Armistițiu din 1944, riscăm fiori reci pe spinare, la cât armistițiu a conținut aceasta, dar să nu dezvoltăm mai mult actul de la 1944 deoarece nu despre acesta este vorba în prezentele rânduri.
Revenind la anul 1917, acum aproape un secol, România accepta la Focșani multe condiții umilitoare, cu scopul de a-și pastra ființa națională, pe care la 27 martie 1918 a și completat-o cu noua provincie, Basarabia, ceea ce nu a fost puțin lucru pentru cei care l-au realizat. Prin urmare, la Focșani, în 1917, Guvernul Romaniei a însărcinat cu drept de semnătură pe un focșănean, anume Alexandru Lupescu, colonel la acel moment, să accepte, în cadrul unui orizont îngust de negociere, concesii importante în favoarea părții adverse. Misiunea respectivă, cu toate plusurile, dar mai ales minusurile ei, a fost îndeplinită ireproșabil de Alexandru Lupescu, căruia nu i-a spus nimeni erou, dar căruia îi revenise sarcina militară neplăcută de la Focșani. Aici, printre chestiunile importante ale tratativelor, a avut măcar satisfacția că și-a revăzut casa în care a crescut și pe mama sa iubită, tatăl fiind decedat de mult timp.
El era fiul lui Ioan Lupescu, un autor dramatic și ctitor de teatru, născut în București, în anul 1837, ajuns un priceput actor în vremurile de altădată, care mergând din oraș în oraș, cu trupa și familia sa, au ajuns și la Focșani pe la 1869, după cum se consemnează în Cronica Vrancei vol III. Aici se hotărăște să-și construiască un teatru de zid și să se stabilească în acest oraș, plăcându-i foarte mult. Viitorul colonel și general crește în această atmosferă, în care părintii se luptau cu autoritățile ca să li se permită să ridice un teatru, pe care îl termină prin 1873, apoi printre diferitele trupe care prestau uneori excelent pe scena acestui teatru de mahala, văzându-și atât de cursurile școlare cât și de plăcerea de a urmări adevărate scene de virtuozitate actoricească, atmosferă care se pare că i-a priit și i- a oferit condițiile necesare pentru a deveni un copil conștiincios, un adolescent serios și un adult responsabil și alegand o carieră militară, de altfel singura onorabilă pentru cei ce nu aveau posibilități materiale substanțiale.
Așa că avansând treptă cu treaptă toată ierarhia militară, a dovedit la momentul anului 1917 că avea suficientă prestanță și pricepere pentru un astfel de moment solemn, cum a fost cel despre care este posibil să se fi scris pe toate continentele lumii, anume Armistițiul semnat la 26 noiembrie /9decembrie 1917 la Focșani. Până la momentul decesului din 1934 a ajuns general de divizie și șef al Statului Major, dar a fost și politician, senator, ministru al Instrucțiunii Publice, a redactat și lucrări de specialitate și a avut și alte calități care se pot descoperi pe diverse surse documentare.
Florin Marian Dîrdală
Arhivele Naționale Vrancea
