„Doaaamne, da ce ghini c-ați vinit pe la mine maică! Nu să-mi aduceți ceva, da numa așa, să mai schimb și eu o vorbă cu cineva… Că asta-i cel mai greu maică, să fii singur… Să n-ai cu cini vorghi. Noroc de mâțile astea, că le-am făcut mari și mai vorghesc cu ele. S-au pripășit în ograda mea când erau cât pumnul, aproape că n-aveau ochi, și iote-le acușica! Am cerut lapte prin sat, că n-aveam ce le da de mâncare, da le-am făcut mari cum vedeți! Nu-i așa că-s frumoase?”, ne întâmpină tanti Cecilia Ivan, cu ochii aprinși de o bucurie sinceră și vădit neașteptată!
Râde la noi, acoperindu-și cu palma gura știrbă și mai apoi, legându-și temeinic, cu gesturi ancestrale, capetele basmalei de lână. Tremurul mâinii cu care-și pipăie acul de siguranță pus în loc de nasture, în partea de sus a puloverului, apoi pe cel agățat în piept așa, pentru orice eventualitate, îi trădează emoția stârnită de vizita noastră neașteptată… „Da haideți, haideți la mine!”, ne invită și-o ia înainte, pe lângă casă, străbătând curtea lungă pas cu pas, târșindu-și anevoie galoșii „încheiați” tot cu… ace de siguranță!
Printre pașii ei, vesele și săritoare ca niște mingi îmblănite, cele trei mâțe o împiedicau care mai de care, făcând-o să le suduie cu foc, dar așa, din dragoste, părintește… „I-am făcut mari, iote-te, și acuma nici că mă lasă! Toată ziua fug p-aci, sar, se suie peste tot! Tare-mi mai sunt dragi, sunt și ele suflete… Că tare-mi mai țin de urât maică, mâțile mele!”, explică, rezemându-se de casă într-o scurtă oprire, să-și mai tragă sufletul…
Deasupra ei, o fereastră cu multe canaturi. Scorojeala vopselei odată verde povestește de la sine despre intemperiile înfruntate decenii la rând… Iar ciupercile – da, ciupercile!!! – crescute în partea de sus a unei giurgiuvele nu te fac doar să te crucești, ci și să te gândești cam de câtă vreme acele ferestre n-au mai fost deschise… De câtă vreme soarele și aerul proaspăt n-au mai dat năvală în camerele închise parcă pe vecie, umplându-le cu viață, cu speranță… cu veselie…
Cu mămăliga răsturnată lângă Sfântu Vasile
Din întreg căsoiul, lui tanti Cecilia nu-i mai trebuie decât o odaie… Un pat, o sobă, o masă cu mămăliga răsturnată direct pe mușama, câteva căni spânzurate de cuiele unui rastel, un dulap vechi, câteva scaune uzate și-n rest crătiți, oale, ceaune și alte alea puse direct pe jos și uitate acolo, spre bucuria mâțelor care linchesc pofticioase orice urmă de mâncare uscată. Iar pe masă, lângă mămăliga proaspăt răsturnată, o cărticică. Tanti Cecilia o ridică și spune, cu o satisfacție vădit inconștientă: „Neculai al meu a cumpărat asta! Uite, e Sfântu Vasile aicea! Dar a murit și n-a apucat să le citească… A murit, că omu meu umbla după băut. Am trăit greu…”, zice, și parcă o umbră de întristare îi întunecă fața, o umbră imediat alungată de apariția explozivă a uneia dintre mâțe. „Bată-te norocu să te bată!”, râde tanti Cecilia, și ne cheamă să ne arate pozele alb-negru, așezate printre borcanele de pe un raft, din care râd ființe ce-au fost și s-au dus din viața nonagenarei: un bărbat în floarea vârstei, îmbrăcat într-o cămașă cu mânecile suflecate și sprijinit ciobănește, în furca cu care adună fânul; un el și-o ea imortalizați în costum de mire și rochie de mireasă… „Eu n-am avut copii. Am o nepoată, fata soră-mi, care mai vine pe la mine și mă ajută. Mai am o nepoată la Galați. Ea îmi mai dă câte doi-trei lei, altfel n-aș avea deloc… Că pensie n-am. Îmi dă 120 de lei pe lună Statu. Ajutor social se zice… Și mă descurc și eu cum pot. Am câteva găinușe. Am ceva mălai, ce să zic… E greu, dar n-am ce face. Și să știți că greu a fost tot timpul, dar nu așa…”, spune sărăcuța.
„Am cusut plăpumi la toată comuna”
Toată viața, tanti Cecilia a cusut plăpumi. Plăpumi pentru tineri însurăței, plăpumi pufoase pentru zestrea fetelor, plăpumi triste pentru pomenirea tuturor morților din comună, plăpumi sănătoase pentru toți cei care au dorit să aibă ceva frumos și călduros sub care să-și petreacă nopțile geroase de iarnă.
N-a muncit cu carte de muncă, ci doar cu multă pricepere și pasiune, că așa lucrau mai toți în satul său… Așa că nu i-a rămas vreo pensie după toți anii de muncă, însă a rămas ea în amintirea și cine știe, poate și în casele unor săteni care încă se mai culcușesc sub plăpumile trudite de ea. „În odaia asta mare puneam ghergheful. Era singura odaie în care încăpea. Parcă-l mai am și-acu, da nu mai știu pe unde l-oi fi pus. Venea lumea la mine, că mă știau că cusam tare mărunțel, cusam strâns, nu făceam lucru de mântuială. Venea omu și aducea material pentru față, pentru dos și maxim patru kilograme de lână. Altminteri, dacă pui mai puțină, iese plapuma leșinată… Și iac-așa, fixam dosul pe gherghef, scărmănam lâna și-o întindeam, după aia puneam fața peste și desenam modelul, după care cusam. Când era gata, o dădeam jos de pe gherghef, cusam marginile și pleca omu mulțumit. Veneau de peste tot la mine, să le fac plăpumi. Mulți veneau pentru morți, să dea de pomană. Și veneau din toată comuna să le fac, și nu era casă în care să nu fie două-trei plăpumi în afară de cea cu care se înveleau”, povestește tanti Cecilia.
Și nu, nu primea bani pe ce făcea. Dar primea de-ale gurii. Ba un sac de grâu, ba unul de grăunțe de porumb sau cine știe ce altceva folositor la casa ei. Și era mulțumită, și așa și-a dus zilele, cosând și având grijă de animalele pentru care a ridicat cu omul ei, un grajd de toată frumusețea. Un grajd pustiu acum, cu ieslea goală, și cu lanțurile ce priponeau odată vitele, atârnând acum inutil, ruginite…
Pustietatea din jurul sufletului plin
Din când în când, tanti Cecilia dă roată gospodăriei sale, acum atât de pustii. Intră, cu pași nesiguri, prin crăpăturile pereților de lemn ai fostului grajd, ai fostului fânar, se strecoară printre rămășițele celei ce-a fost odată portița către o curticică interioară în care obișnuiau să zburătăcească găinile… Și se chinuie să nu se împiedice în pietrele mari, poate odată nivelate, însă acum ieșite dușmănos din pământ, special parcă să-i pună piedică…
A rămas ea, stăpâna locului, a rămas ea să ducă mai departe numele gospodăriei căreia i-a făcut cinste cu îndemânarea cu care ți-a făcut meseria. A rămas ea, plăpumăreasa din Mărăști, ca să arate oricui are dorința de a-i trece pragul, mărturia priceperii ei: o plapumă lila, protejată într-un cerceaf alb, și așezată ordonat pe un pat pe care stau, rânduite, lucrurile „de bune”. „Acu nu mai vine nimeni să-i cos plăpumi. De când cu pilotele, nu mai vrea lumea plăpumi de lână. Nici pentru vii, nici pentru morți. Acu se dau de pomană pilote, pături… A trecut vremea plăpumilor. Da nici n-aș mai putea să le cos, maică… Am obosit… Nici mâinile nu mă mai țin… Și nici ghergheful nu-l mai găsesc…”, spune bătrânica.
„Mă bucur că mi-ați adus, da mai mult de vorbă mă bucur”
Ne-am reîntors la ea cu prilejul Campaniei „Dăruim de Paște”, derulată de „Monitorul de Vrancea” și Clubul Off Road Vrancea împreună cu cititorii și prietenii noștri. Și de bucurie că ne vede iar la poarta ei, de data aceasta atât de mulți, nonagenarei Cecilia Ivan i-au dat lacrimile. Lacrimi de bucurie! Dincolo de pachetele cu alimente, dincolo de dulciurile pe care le strângea în brațe, bătrânica a mărturisit că cel mai prețios dar pe care i l-am dus a fost acela că am stat din nou, chiar dacă numai pentru câteva minute, de vorbă cu ea. „Că tare-i rea singurătatea… Tare-i rea…”. Și am crezut-o. Și fără îndoială, toți cei care i-am auzit cuvintele ne-am gândit o clipă la părinții sau la bunicii noștri. Și ne-am suit în mașini. Și-am plecat. Poate ne vom revedea la anu. Sau poate nu…
Am privit peste umăr. Rămasă în poartă, tanti Cecilia-și ștergea tristețea ochilor cu un colț al basmalei…
