La prima vedere, pare greu de crezut ca tocmai Eminescu, marele poet național, să facă subiectul uneia dintre cele mai mari conspirații nationale, ale cărei interese și implicații depășeau la acea vreme granițele țării noastre. Nu exista nicio îndoială asupra valorii operei eminesciene, fie că vorbim despre poezie, fie că vorbim despre proză. Însă cât de multe lucruri știm noi, românii, despre activitatea jurnalistică a lui Eminescu?
Cine este Eminescu?
Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca redactor pe la diferite ziare, dar mai ales din vremea în care ocupa funcția de redactor-șef la ziarul conservatorilor, Timpul, transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic și intransingent, neiertător cu cei corupți și lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naționalist. Acesta va face tot ceea ce îi stă în puteri pentru a-i susține pe moldoveni și pe ardeleni, care luptau, separat, împotriva marilor puteri care se pregăteau să îi absoarbă, va crea o societate secreta, va ignora toate avertismentele primite de la apropiați și se va întoarce chiar și împotriva conducerii Partidului Conservator și, implicit, a lui Maiorescu. Tocmai acest naționalism și patriotismul său aproape naiv în acel context politic aveau să-l piardă. Informat asupra a ceea ce i se pregătea, Eminescu nu a încetat să lupte până la sfârșit.
Ce informații au parvenit generațiilor următoare de elevi și de studenți despre cel mai mare poet al României? Știm că Eminescu este poetul național, și în același timp, grad de comparație absolut (mai toți marii poeți români sunt pe locul 2 după Eminescu. Locul 3 nu există). Știm că a înnebunit brusc la vârsta de 33 de ani, doar pentru a se stinge câțiva ani mai târziu într-un ospiciu, și (cu perdea) că suferea de sifilis. Însă știm prea puține despre activitatea lui jurnalistică (cea care are marele merit de a-l releva pe Omul Eminescu, față de Visătorul Eminescu, așa cum ne parvine din poeziile sale), și știm și mai puține lucruri despre contextul politic din acea perioadă, care a jucat un rol major nu numai în viața lui Eminescu, ci și în scenariul morții lui. (…)
Un context nefavorabil
Eminescu devine ziarist în 1876 și aceasta este meseria pe care o va profesa până la sfârșitul vieții. Lucrează la Curierul de Iași, după care ajunge la ziarul Timpul din București, publicație afiliată Partidului Conservator. În anul 1880 devine redactor-șef, iar funcția sa îi va permite să ia atitudine vizavi de mișcările politice care aveau loc în România, și care erau departe de a servi interesele românilor. În doar trei ani, până în 1883, anul oficial al alienării sale, Eminescu a reușit „performanța” de a-și face dușmani nu numai interni, ci și internaționali. Lucrurile vor merge atât de departe, încât dovezi care ies la suprafață par să indice atât implicarea în complot a celor apropiați, cât și a celor care îl susținuseră și îl sprijiniseră inițial în carieră.
Eminescu s-a arătat foarte vehement și intransigent în ceea ce privește înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunțarea la Ardeal), (…). Iată de ce Eminescu devenise o problemă internațională. În momentul în care va începe să atace și conducerea partidului, inclusiv pe Maiorescu, aceștia vor înțelege că este timpul să facă ceva pentru a-i astupa gura „slobodulului” Eminescu. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: „TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât și temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâți din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
Eminescu și-a urmat acest crez până în ultima zi a vieții sale, pentru că în momentul în care nu a mai putut să le înfrângă, a pierit. Celebrele vorbe: „și mai potoliți-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenți aflați la conducerea Partidului Conservator. Din cauza fervorii și pasiunii cu care își susținea ideile, mânat de spiritul său patriot aflat în neconcordanță cu epoca în care trăia, Eminescu se ceartă și cu alți membri ai partidului, printre care Zizi Cantacuzino și Lahovari, pe care îl apostrofează dur chiar în redacția ziarului Timpul. Alte „victime” ale spiritului său justitiar și critic sunt C.A. Rosetti și I.C. Brătianu.
Mai târziu, Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obține dreptul de a cumpăra la prețuri mici alimente din România și de a le vinde mai departe armatei țariste, la prețuri mult mai mari, desigur. Odată cu acest privilegiu a primit și dreptul de a achiziționa care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Această afacere a însemnat creșterea considerabilă a averii baronului și ruinarea țăranilor români din zonă, careîși câștigau existența din transportul mărfurilor peste Dunare. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătorești au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii și a influenței de care se bucurau anumite personae din cercurile sus-puse: „nu este caz a se pune în mișcare acțiunea publică în contra cuiva.”
În 1882, Eminescu ia parte la înființarea unei societăți secrete, „Societatea Carpații”, care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simțindu-se amenințate de influența pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sunt inserate în cadrul grupului iscoade, pe lânga faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion, care trimitea rapoarte regulate asupra activităților și discuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar și alipirea lui de țară. Iată ce conținea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la București, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: „S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudență. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de naționalitate română, care frecventează instituțiile de învățământ din România pentru a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari”.
Misterioasa boală a lui Eminescu
Aceste lucruri se întâmplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea să înnebunească. Cum comenta presa vremii evenimentul? „Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar”.
Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menționarea frecventă și în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât și faptul că imediat după prima internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați au lipsit din țară timp de o lună jumătate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziției pe care o ocupa, dar și a influenței pe care o exercita, Eminescu nu putea dispărea brusc. Dacă ar fi fost concediat, și-ar fi continuat fără îndoială atacurile prin intermediul paginilor altor publicații. Cei care se loveau de intrasingența sa la tot pasul au ales calea cea mai lungă, dar și cea mai sigură, cu atât cu cât era dificil de probat. (…)
După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), și având în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament șoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substanțe, chiar și în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depășeau cu mult limita permisă. De la prima „îmbolnăvire” până la data decesului, viața lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă și ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reușit să publice un alt articol denunțător într-o gazetă, sub protecția anonimatului, avea să fie depistat și ridicat, fără a mai fi eliberat. Unul dintre cei mai mari romani avea să moară „în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. (…)
Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, și a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues (sifilis – n.r.) și nu a avut demență paralitică”. (…)
Articolul INTEGRAL pe http://bit.ly/1XXfzJ2
