S-a ridicat din patul ei cu așternuturi curate, ca să mă întâmpine așa cum se cuvine: în picioare. S-a îndreptat, clătinându-se, către fotoliul din holul adăpostului. Și cu glas scăzut, m-a rugat s-o sprijin de braț ca să se poată așeza. O bunică firavă, cu pijamale prea largi pentru trupul aproape scheletic. Cu buze retrase peste gingiile aproape goale. Cu părul alb înconjurându-i ca o aură paloarea feței. O apariție înduioșătoare prin neputința trupească, prin resemnarea dureroasă a privirii sau, poate, prin acea nuanță de distincție a omului cultivat – „am doar șapte clase dar am citit mult”, dar greu încercat de viață, de remușcări, de incertitudini…
Pare obosită. Atât de obosită încât nu mai este în stare să ducă, nici măcar în suflet, poverile suferințelor provocate de alții sau de ea însăși, prin alegerile făcute în viață. Nu mai are nimic. Dar nimic din ceea ce a constituit, mulți ani, universul propriei existențe. Anii au trecut unii după alții, prea repede, din ce în ce mai repede iar acum, privind în urmă, încercă să găsească explicații, răspunsuri la întrebări care încă îi macină sufletul.
Dintre toate, una singură îi arde inima: de ce par s-o urască cei opt copii ai săi? Și o singură durere îi torturează constant bătrânețea: dorul de ei… „Nu știu de ce nu mai vor să mă vadă copiii mei. Cred că au prins ură că m-am recăsătorit și i-am lăsat fără tată… Dar am avut mereu grijă de ei, mergeam la serviciu ca să aibă ei tot ce le trebuie… În fiecare sâmbătă le dădeam bani să aibă de buzunar… Și am copii buni, să știți, toți au făcut școli, s-au căsătorit, au la rândul lor copii… Pe cel al fetei care stă aici, în Focșani, care vinde în piață, eu l-am crescut de la 4 la 18 ani. Și ea nici nu vrea să mă vadă…”, a spus bunicuța Elena.
Și parcă nimic nu îi face mai mare plăcere decât să vorbească despre copiii ei. Patru fete și patru băieți. Șapte din prima căsătorie și unul, dintr-a doua. Se mândrește cu ei, i se luminează fața când povestește ce au ajuns, cât de frumoși și deștepți sunt nepoții, ce căsnicii fericite au fetele… „Primul băiat e sudor la IJTL aici în Focșani, al doilea e instalator la un patron și nora tot acolo, cameristă. Cred că lucrează amândoi la o pensiune. Al treilea am auzit că a ajuns căpitan la SRI ori la București ori la Bacău, nu știu sigur, că nu l-am mai văzut de mult… Al patrulea este aici, la Pitulușa, are un magazin de construcții. Soția lui e profesoară la școala generală din sat. Mai am fata care are afacerea ei, este comerciantă în piața cu legume. E căsătorită, are casă la Urechești, dar stă cu chirie aici. Are două fetițe și un băiat. Băiatul eu i l-am crescut de când avea 4 sau 5 ani și până la 18 ani… Alte trei fete sunt măritate cu turci, locuiesc în Turcia de 25 de ani… Frumoase fetele mele, blonde, cu ochi verzi… Au situații foarte bune acolo, căsnicii fericite, mă bucur mult că sunt așa bine!„, a spus bunica Elena.
Cu mândrie vorbește și despre nepoții ei, pe care dacă i-ar vedea acum, nu i-ar cunoaște… Deși îi iubește și ar fi dorit mult să îi întâlnească măcar din când în când, aceștia s-au înstrăinat ca și părinții lor. Bunica însă, îi știe pe toți, și cu mare drag îi amintește. Cu mândrie povestește despre cele două nepoate, fetele gemene ale primului băiat, despre care spune că sunt studente la medicină. „Primul meu fiu mai are un băiat care este plecat cu familia în Italia, locuiește acolo. Mai am o nepoată, studentă la București, încă un nepot de 26 de ani care stă tot în Italia, apoi o nepoată în clasa a XII-a și un nepot care s-a născut cu autism… Iar de la fetele mele din Turcia una are trei băieți, cealaltă o fată și a treia o fată și un băiat…”, a spus bunica Elena.
O familia atât de numeroasă! Și ea, atât de singură… Și atât de bolnavă… Într-un adăpost de noapte pentru oamenii străzii…
Să arunce cu piatra cel care n-a greșit
Elena își frământă zi și noapte și mintea, și inima, și sufletul, își întoarce neîncetat viața pe dos, doar-doar o putea înțelege unde și cu ce a greșit atât de tare, încât nici unul din cei opt copii să nu-i arate un pic de bunăvoință, dacă nu și afecțiune. Povestește despre întâmplările existenței sale cu o sinceritate dezarmantă, cuvintele sale adunându-se într-o mărturisire impresionantă… Aceeași mărturisire pe care a făcut-o tuturor celor care au încercat și încearcă în continuare s-o ajute, după ce într-o zi, înainte de Paște, a ajuns pe drumuri. Cu toții îi spun „mama”, ca și cum ar vrea în acest fel să-i aline, atât cât pot, dorul de proprii copii. „Eu m-am măritat foarte tânără, la 16 ani. N-am cunoscut viața și poate de aceea s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat. M-a iubit mult primul bărbat, cu care am avut șapte copii… Îl regret și astăzi, când e mort de 20 de ani… M-am angajat și am lucrat 25 de ani ca taxatoare și controloare la IJTL Focșani. Am dus o viață frumoasă cu primul bărbat, dar s-a întâmplat că acolo, la serviciu, l-am cunoscut pe al doilea. Pur și simplu m-am îndrăgostit de el. Și am divorțat de primul. Cel mai mare din copii avea 17 ani și cel mai mic 4 când s-a întâmplat. Aveam două apartamente, pe Bulevardul Unirii și pe Tănăsescu, că eram mulți. Cu copiii m-a ajutat mămica și tăticu să-i cresc, au rămas în apartamentul de pe bulevard, iar eu am stat în cel de pe Tănăsescu cu al doilea. Cu el am avut alt optulea copil, o fată pe care am făcut-o la 35 de ani. Dar am dus-o rău tare cu el”, a povestit bunica Elena.
În cei 13 ani cât a stat cu el a încasat bătăi crunte, atât de crunte încât a rămas fără dinți în gură. Ba mai mult, povestește că acesta începuse cu umilințe de neimaginat. „Ajunsese să-și aducă amantele acasă și să le culce în pat cu mine. Am băgat divorț. M-a amenințat că dacă nu semnez că-i las lui apartamentul mă omoară. L-am crezut. Și am semnat. Așa am pierdut acel apartament”, zice Elena. Cea de-a doua locuință au vândut-o copiii. „Au împărțit banii și și-au cumpărat fiecare altceva. Eu am stat zece ani în apartamentul unei rude din Focșani. Apoi am găsit la gară, pe strada Bîrsei, la H8, un apartament de închiriat, unde am stat 14 ani. Plăteam 200 lei pe lună plus întreținerea. Dar în tot acest timp, copiii veneau la mine. Veneau de sărbători, de ziua mea. Apoi n-au mai venit…”, a șoptit sărăcuța.
„Am băut mult, dar am reușit să mă las singură”
Bunica Elena mărturisește că a avut o perioadă a vieții, o perioadă nefericită, în care a crezut că-și găsește alinarea suferințelor trupești și sufletești în băutură. „Când au început bătăile și viața urâtă cu al doilea soț, am început să beau. Cred că asta a durat vreo cinci ani și mai bine. Ajunsesem la un grad de a simți nevoia de a bea încât trebuia să am mereu o sticlă pe masă, s-o văd că este acolo! Până într-o zi când am zis GATA! Da ce, e mai tare băutura decât mine?! Și n-am mai pus picătură în gură din acel moment. S-a mirat și doctorița psihiatru, dar eu am reușit! Copiii mei poate de asta sunt supărați pe mine…”, încearcă ea încă o explicație, apoi reia șirul poveștii.
Spune că a fost diagnosticată cu Parkinson – „o formă ușoară, la emoții puternice mă blochez. Trebuie să iau mereu tratament, acum resimt, că nu l-am mai luat de o lună. Trebuia să se ducă nora mea la doctoriță să-i dea rețeta să mi-l ia, dar…”, zice. Despre momentul în care a rămas pe drumuri povestește cu mare durere, nevenindu-i să creadă nici în ziua de azi că sunt oameni atât de lipsiți de inimă ca cei care i-au cunoscut necazurile și i-au întors spatele. „Am făcut o criză de lumbago și am căzut din pat. De la jumate în jos am și paralizat. Am strigat la vecini, dar niciunul n-a venit, și puteau, că stăteam cu ușa deschisă. De abia pe la 9 dimineața a venit o vecină care a chemat Salvarea. M-au dus la UPU, mi-au făcut o perfuzie, m-a consultat doctorul și m-au dat afară din spital. M-au trimis înapoi, acasă, cu salvarea. Numai că vecinii care aveau cheia apartamentului mi-au închis ușa-n nas. Nu m-au mai primit acolo pe motiv că nu am mai plătit chiria. Nu era pentru prima dată, m-au mai închis o dată afară, de am dormit pe scări cu gândacii, din același motiv, dar atunci s-au adunat banii prin biserică. Acum, când au văzut așa, fetele de pe SMURD au sunat la poliție și la primărie. Așa a venit domnul viceprimar Iorga care m-a dus la Cămin. Toate lucrurile mele au rămas acolo, în apartament, în contul chiriei. Sper să le pot recupera într-o zi”, a spus bunica Elena.
Nu are cu ce plăti întreținerea în cămin
Timp de zece zile a fost găzduită bunicuța în Căminul de bătrâni din Focșani. Acolo însă, legislația spune că trebuie plătită întreținerea cu o sumă de bani pe care sărmana nu-i are. Pentru că, din pensia ei de 700 de lei, 400 se duc pe rata fetei pe care a girat-o și care nu are din acest motiv nicio mustrare de conștiință. Plata pentru cele zece zile a fost făcută de viceprimarul Iorga și directorul căminului, Anca Lărgeanu.
Apoi, până la găsirea unei soluții, a fost mutată în Adăpostul de noapte pentru oamenii străzii din Bahne. Aici, bunicuței i s-au asigurat toate cele necesare, de la o cameră curată și un pat cald, până la igiena, hrana și nu în ultimul rând omenia și afecțiunea care îi lipsesc atât de mult. Însă această situație nu poate dura veșnic. Este prea bolnavă și prea neputincioasă ca să rămână acolo, cu atât mai mult cu cât necesită îngrijiri speciale. „Intenționez să inițiez un proiect de hotărâre prin care să îi suplimentăm pensia, așa încât să poată achita contribuția la Cămin măcar până la sfârșitul anului. Dar sper ca cei opt copii să vadă totuși ce se întâmplă cu mama lor și să încerce să o ajute, pentru că au această datorie morală”, a spus viceprimarul Marius Iorga. Și până la urmă chiar legală, am zice noi, potrivit Codului Familiei… Voi, cei care ați citit această poveste adevărată de viață, ce credeți?
