Vineri, 11 martie 2016, a încetat din viață marea campioană olimpică română de atletism Iolanda Balaș, la vârsta de 79 de ani. Decesul a intervenit la spitalul Elias din București, în urma unor complicații gastrice, anunță Federația română de atletism. Iolanda Balaș-Soter este prima campioană olimpică a atletismului românesc, singura, de altfel, posesoare a 2 titluri supreme în sportul olimpic numărul 1. Ea a reușit performanțe fără egal în sportul mondial — 14 recorduri mondiale la săritura în înălțime, dintre care 12 consecutive, 2 titluri de campioană olimpică, 3 europene (și o medalie de argint), 3 titluri mondiale universitare, 9 titluri balcanice, 19 titluri naționale.
La aceste trofee se adaugă câteva rezultate care nu au putut fi egalate de nimeni în istoria sportului, Iolanda Balaș-Soter deținând simultan recordurile a 100 de arene în întreaga lume, precum și, la un moment dat, primele 64 de performanțe ale probei sale: a obținut cele mai detașate victorii olimpice din istoria probei de săritura în înălțime, 14 cm la Roma și 10 cm la Tokyo față de rezultatul celei de-a doua clasate. Fosta președintă a Federației române de atletism și fostă președintă de onoare, dar și fostă președintă a Fundației Atletismului Românesc, ea a fost prima atletă din lume care a fost desemnată pentru Hall of Fame, Muzeul gloriilor disciplinei-regină.
Iolanda Balaș-Soter s-a născut la Timișoara, la 12 decembrie 1936. Ea a absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport, specializare atletism (1967). A început să practice atletismul la 12 ani, iar în 1951 a stabilit recordul național la săritura în înălțime (1,48 m).
În 1956 a stabilit primul record mondial din carieră (1,75 m), care va fi urmat de alte 13, în numai cinci ani. Recordul său din 1961, de 1,91 m, a rămas neegalat timp de zece ani. A cucerit două titluri de campioană olimpică: Roma (1960, cu 1,85 m) și Tokyo (1964, cu 1,90 m). Timp de zece ani a înregistrat 142 de victorii consecutive, performanță înscrisă în Cartea Recordurilor. La Campionatele Europene de atletism de la Stockholm (19-22 august 1958), Iolanda Balaș a câștigat prima medalie de aur la săritura în înălțime, aducând primul titlu european în această disciplină sportivă României. În 1962, la Belgrad, ea a cucerit titlul european, cu 1,83 m.
S-a retras din activitatea competițională în 1967, din cauza unui traumatism la tendonul lui Ahile al piciorului de bătaie. După abandonarea activității de performanță a fost antrenoare, profesoară, metodistă la Cabinetul metodic și cercetări științifice la Clubul Steaua. Din 1988 și până în 2005 a fost președintele Federației Române de Atletism (FRA). În perioada 1998-2002 a ocupat funcția de vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român (COR). Este președinte de onoare al FRA. Stadionul Tineretului din București îi poartă numele.
A înființat, în 1993, Fundația Atletismului Românesc, una dintre primele fundații cu profil de sport, pentru susținerea atletismului românesc și a echipei reprezentative a României. Meritele sportive i-au fost recunoscute, primind în 1958 titlul de Maestru Emerit al Sportului, în 1962, Ordinul Steaua României, Ordinul Meritul Sportiv (1966), Ordinul Național Steaua României în grad de Ofițer (2000). A fost distinsă cu ”Colanul de Aur”, cea mai înaltă distincție a Comitetului Olimpic și Sportiv Român. În luna octombrie 2009, cu prilejul evenimentului intitulat ”Legendele Stelei” desfășurat la sediul Ministerului Apărării Naționale, Iolanda Balaș s-a aflat printre legendele Stelei care au fost premiate. Regele Mihai I i-a conferit la 13 septembrie 2010, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Palatul Elisabeta din București, decorația regală „Nihil Sine Deo”, pentru merite deosebite. La 27 noiembrie 2012, la împlinirea a 100 de ani de existență Federația Internațională de Atletism și-a premiat eroii de ieri și de azi. Cu acest prilej a fost inaugurat Hall of Fame-ul atletismului mondial, printre cele 13 legende alese numărându-se și Iolanda Balaș-Soter.
Iolanda Balaș a scris lucrări metodice consacrate sportului de înaltă performanță, fiind autoare a lucrării „Studiu și istoric al pregătirii sportivilor de înaltă performanță la altitudine” (1988).
