Incredibil, nu-i așa? Incredibil, dar adevărat, pentru că, iată! Există încă, în societatea zilelor noastre, copii care pot trăi fericiți fără jocuri pe calculator, fără desene animate la televizor, fără wats-up și fără Facebook! Există încă, printre noi, copii rumeni în obraji, care transpiră de atâta joacă de-a v-ați ascunselea și prinselea și care, ce să vezi, se zbenguie fără opreliști și nu răcesc! Există copii care beau unul după altul cu cana, apă din fântână și nu se îmbolnăvesc, copii care știu să râdă din toată inima stând la povești, în aer liber, cu colegii de generație, copii pentru care turtele făcute de mamă pe plită fac mai mult decât orice ciocolată! Există încă, pe lumea asta, copii pentru care o simplă diplomă, primită de la școala din satul lui, reprezintă cea mai mare mândrie posibilă!
Vă spun sigur că există, încă, astfel de copii! Pe unul dintre ei l-am găsit noi, cu ceva vreme în urmă, în satul Coza, comuna Tulnici. Îl cheamă Daniel Gligor, are șapte ani și jumătate și este elev în clasa a doua la școala din sat. Un băiețelul cu fața senină și zâmbetul până la urechi, cu ochi veseli și mutriță șugubeață, pentru care fericirea deplină are forma, mirosul și culoarea locurilor natale, pădurilor umbroase și pârâului ce-i răcorește vara trupușorul. Daniel este – după cum s-ar putea spune dacă ne luăm după faptul că este crescut de mama lui din alocația de stat și munca cu ziua – un copil sărac. Un copil care n-are el ce au alții, dar care învață bine, iubește muzica și desenul și spune că este foarte fericit împreună cu mama lui, acolo, în căsuța lor din lut cu doar două odăi, ridicată stingher pe coama unui deal.
Dacă e să-l întrebi cam ce și-ar dori, visul lui ar fi, bine-nțeles, o bicicletă! Dar până va primi una, ceea ce nu prea crede, pentru că știe că mama lui nu are bani, se joacă cu ce poate: fuge cu o roată agățată de un cârlig, aruncă cu pietre în râul din josul șoselei, se duce la cules de ciuperci (când e vremea lor) și mai ales, se bucură atunci când mama îi face bucuria de a-l aduce prin Focșani. „Așa l-am văzut și pe Moș Crăciun, astă iarnă”, spune, cu veselie. „M-a dus mama în Piața Unirii și acolo am văzut luminițele alea multe, bradul cel mare…. Era așa de maaaare!!! Aproape cât statuia aia din mijloc (obeliscul -n.r.). Mi-a plăcut la Focșani! M-am uitat prin vitrine, era lumină peste tot!”, a povestit băiețelul.
Odaia „de bună”, odaia de toată ziua
Daniel locuiește, împreună cu mama lui, într-o singură odăiță. Are acolo cam tot ce îi trebuie unui om să-i fie cald și bine. Un pat mare, cu pături și lenjerii curate, un amărât de godin în care mama lui, Mărioara, zice că trebuie să bage mereu pe foc să țină căldura și pe care și gătește, o masă pe care sunt rânduite vesela și tacâmurile și pe care-și face lecțiile Daniel, plus vreo două scaune. Pe pereții de lângă pat, așa, ca să fie mai confortabil, Mărioara a agățat păretare multicolore, iar pe celelalte a pus un calendar bisericesc și o icoană. „Aici stăm, că cealaltă odaie e de bună. Acolo ținem hainele, lucrurile mai de oraș. Lemne avem, că doar pădurea e lângă casă, și am mai și cumpărat… Sperăm să trecem iarna cu ce avem. Ce mă bucur este că băiatul învață bine, este cuminte… Am mai avut unul și a murit…”, spune femeia cu tristețe. A murit în urmă cu vreo 4-5 ani, în urma unui accident la săniuș. „Avea 14 ani. Eu a trebuit să plec de acasă până la magazin și l-am lăsat pe cel mare cu ăsta mic. El a lăsat băiatu în casă și s-a dus să se dea cu sania aici, pe deal. În urma lui a venit altul și al meu s-a izbit cu sania de casă. Nu mi-a zis nimic când am venit, dar eu am văzut că nu mai era cum trebuie… A doua zi am sunat salvarea, dar pe câmpul Bârseștiului a cedat… A făcut hemoragie internă și-a murit. Atunci am căzut și eu în comă, am făcut un șoc”, spune Mărioara.
Urmele șocului suferit se văd și în ziua de astăzi, în felul ei de a se exprima, din mimică, din gesturi… Dar nimic n-a putut schimba grija și dragostea cu care-l înconjoară pe Daniel, căruia încearcă din răsputeri să-i facă viața cât mai frumoasă. 
Fără televizor, fără aragaz, fără mașină de spălat
Mărioara și băiețelul ei par de nedespărțit. Se duc mai peste tot împreună și uneori, în vacanțe, copilul spune că o însoțește pe mama lui la munca cu ziua. „Îl iau cu mine, nu ca să muncească, ca să stea să se joace. Trebuie să mă duc că n-avem alți bani decât alocația lui și ce câștig cu ziua, și decât să-l las singur acasă, mai bine îl iau cu mine. Mă duc peste tot, la adunat, la prășit, la săpat, la întors, la lemne… Se dă, de exemplu, 50 de lei pe zi la adunat. La cules de perje (prune – n.r.) am luat 40 de lei la zi. Ce să zic, ne descurcăm, bine că suntem sănătoși”, a spus femeia.
Spune că l-a făcut pe Daniel cu un bărbat cu care a trăit în concubinaj și care i-a părăsit de mulți ani. Iar de ceva vreme, Mărioara zice că este împreună cu un bărbat „care face curse pe mașină, este angajat la autogară la Focșani, dar vine numai când are și el liber”. Așa că, majoritatea timpului, în căsuța din deal stă doar cu Daniel. Lui îi poartă de grijă, pentru el muncește, pe el îl spală, lui îi gătește și cu el povestește, mai ales în serile lungi, de iarnă. „Nu avem televizor, așa că povestim, Daniel mai desenează…. Îi place să cânte… A doua zi o luăm de la capăt”, a spus, simplu, Mărioara.
Știind că nu are cu ce-și cumpăra, nici măcar nu și-a pus problema cam cât de mult i s-ar ușura viața dacă ar avea un frigider, o mașină de spălat sau un aragaz. Iar un televizor i se pare și ei, și băiatului un lux la care nici măcar nu îndrăznesc să viseze.
„Școala e cea mai importantă”
În cuvinte simple și de o sinceritate dezarmantă, Mărioara a explicat că are niscaiva probleme de sănătate, care au culminat cu lovitura la cap cu care s-a ales „când am cărat niște cioate. Dar am mai dat cu spirt, m-am pansat și îmi trece”. Alteori o mai dor oasele și se unge cu creme zice ea vindecătoare, sau măcar alinătoare, pe care le ține lângă sticlele de spirt, pe tăblia patului, la îndemână. Nu se plânge, nu se vaită, ci consideră că de la o anumită vârstă, pe toată lumea mai doare câte ceva. „Dar vreau măcar atâta: să mai pot să fiu sănătoasă și să pot munci, să-l văd pe Daniel cu școală. Că fără școală nu mai faci nimic în ziua de azi, credeți că eu nu știu?”, spune femeia, privindu-și cu dragoste copilul.
Deși nu au nimic din ceea ce înseamnă actualmente strictul necesar într-o gospodărie, deși jucăriile și caietele pe care le are băiețelul sunt foarte, foarte puține, niciunul dintre ei nu se plânge. În simplitatea ei, Mărioara a știut să-și crească copilul în așa fel încât să poată fi mulțumit și fericit cu ceea ce are. Cu nimic, ar zice unii… Cu foarte mult, am zice noi. Pentru că Daniel, la șapte ani și jumătate, este unul dintre picii care încă se mai pot bucura de ceea ce cei mai mulți dintre copii nu mai știu: joaca în aer liber, alături de ceilalți! Cea mai mare pedeapsă pentru el ar fi, la vârsta pe care o are, să fie obligat să rămână în casă! Pe când pentru copiii ce au la îndemână telefon, tabletă, computer, televizor, cea mai mare pedeapsă este să fie trimiși afară din casă, la joacă! 
Totuși, trăim în mileniul trei…
Nici Mărioara și nici fiul ei, Daniel, nu au cerut nimic de la nimeni. Ba chiar i-a uimit vizita noastră tocmai acolo, în căsuța lor de pe coasta dealului, la care foarte rar ajung vizitatori străini de loc. Nu și-au exprimat dorința de a avea ceva din ce le lipsește însă… Însă totuși, trăim în mileniul trei, în plină eră a civilizației! Și parcă nu e drept ca unui copil crescut atât de frumos timp de șapte ani și jumătate, să-i fie îngrădit accesul la informație și cunoaștere a lumii, prin simplul fapt că în bojdeuca lui nu există un televizor…
Așa că, dacă ei n-au spus că își doresc ceva, vă spunem noi că tare s-ar bucura să primească ceea ce nu au primit niciodată: o mână de ajutor! Dacă aveți vreun televizor pe care nu-l mai folosiți, vreun aragaz cu butelie, vreo mașină de spălat neautomată sau vreun frigider funcțional, nu ezitați să le dăruiți Mărioarei și lui Daniel! Iar dacă vreți să-i faceți o bucurie mare băiețelului, poate aveți să-i dăruiți vreo bicicletă, câteva culori, acuarele, blocuri de desen, caiete, cărți de povești și de colorat… Dacă aveți așa ceva, vă așteptăm cu ele la sediul redacției noastre! Sau le puteți duce personal, acasă la cei doi. Întrebați, în satul Coza, comuna Tulnici, unde stau Mărioara și Daniel Gligor și oricine vă va putea îndruma!
