Am văzut-o de departe! Schimba câteva cuvinte cu un om care apoi și-a văzut de drumul lui, lăsând-o în mijlocul uliței. O bătrânică mărunțică, adusă de umeri, cu basmaua legată după obiceiul locului, la ceafă, cu trupul împuținat ocrotit în căldura unui pulover și a unei veste de care stătea agățat un ac de siguranță, să fie la îndemână când o fi nevoie de el… Portița ogrăzii era deschisă, semn că bunicuța știrbă și cu o șuviță de păr alb ieșită, rebel, pe sub marginea baticului, n-avea de gând să plece mai departe, ci doar să stea și să se uite în dreapta și-n stânga, de-a lungul drumului, doar doar o mai trece cineva cu care să se ia de povești…
Nici nu visa că acea zi va fi atât de altfel față de toate miile de zile ce au tot venit și trecut, fără să i se întâmple nimic, fără să aibă vreo bucurie, fără să-i bată nimeni la poartă, fără să aibă de la cineva vreun cuvânt de mângâiere… Ne-a văzut și ea apropiindu-ne și s-a dat mai deoparte, la margine uliței, să ne facă loc să trecem. Și când s-a trezit că mașina oprește chiar lângă ea, când a văzut că pe noi, străinii, ne interesează fix ea, și-a revărsat instant și uimirea și bucuria, într-un involuntar și haios zâmbet larg care, chiar și cu dinți lipsă, i-a luminat pur și simplu întreaga față! „Da haideți, haideți la mine, mânca-v-ar mama! Ce mă bucur c-ați vinit! Da de unde știți de mine, maică? Că la mine nu vine nimenea, nimenea… Că am și eu o fată la care i-a murit bărbatu, da dac-o dat de miros de oraș, nu mai vrea la țară… Am și-o nepoată, eu am crescut-o, și acu nu mai vine pe la mine… Și bărbatu mi-o murit, maică, de 11 ani, și-s singură singurea, și tare-i greu…. Cel mai greu pe lumea asta e singurătatea… Vă spun, să nu blestemi omu să rămână singur, că tare-i rău…”, a spus, dintr-o răsuflare, pe scurtul drum către intrarea în bojdeucă, bunicuța Marghioala.
Și nu știa dacă să râdă sau să plângă de bucurie că, în sfârșit, are și ea musafiri! Că în sfârșit, cineva pășește pe piatra de moară ce ține loc de-o treaptă la intrarea în cămăruță… Că cineva chiar are timp și interes să stea de vorbă cu ea!
Singurătatea bătrâneții din odaia cu pisici și cu mușcate-n fereastră
Și n-a trebuit decât ca bunica Marghioala să deschidă ușa odăiței sale, pentru ca noi toți să aterizăm fără de veste, în lumea poveștilor copilăriei! Păi, să vedeți! Primul lucru de care am dat cu ochii au fost cele patru mâțe alb-negre cu cozile „covrig”, așezate într-o simetrie perfectă, două cu capul într-o parte, două în cealaltă, pe prichiciul sobei neaoșe, din lut, pe plita căreia odihnea ceaunul cu urme de mămăligă. Mămăliga, sau ce-a mai rămas din ea, odihnea la rândul ei, strălucitor de galbenă, pe fundul pus direct pe pat. Bunicuța s-a grăbit să o acopere cu câteva cârpe soioase, ca nu cumva noi, musafirii ei, să rămânem cu o impresie proastă! Dar nu înainte de a-și alinta mieunătoarele cu o boscorodeală: „Iar v-ați tras la căldură arză-v-ar focu de frumoase!”. „Așa de rău îmi pare că au fugit câteva… Am chemat niște oameni să mă ajute cu ceva și le-am dat țuică, dacă altceva n-am, și i-a luat de cap și s-au luat de ele și le-au ușuit. Și-au plecat hututui și văd că nu mai dau pe acasă… Da stați jos, că dacă tot ați vinit la mine maică”, ne-a invitat, bucuroasă.
În mijlocul odăiței strâmte, cu tavan în pantă, o găleată cu var albastru, plină pe jumătate stătea în așteptare. „Mai am un pic și termin”, a venit instant, explicația bunicuței. „Am zis să dau cu var acuma, că tre să vină popa. Că până la Crăciun eu știu ce-o mai fii? Măcar să fie văruit… Eu văruiesc, eu fac de toate, că cine altcineva… Mă tăbârcesc iaca-așa, cum pot. Că-s singură, eu și cu mine”, a mai spus, învârtindu-se fără de folos, vizibil emoționată de vizită.
Între sobă și pat, pe o etajeră ce pare să bată suta de ani, stau toate obiectele de strictă necesitate pentru octogenara locatară: câteva căni afumate pline cu cutii de chibrituri, pungi și alte nimicuri, o pâlnie de un albastru incert, un cântar de mână, un borcan ce ține loc de suport de tacâmuri, o spumieră atârnată de un cui și evident, făcălețul de mămăligă.
Deasupra patului încadrat în păretare străvechi, stingheră, stă agățată o lampă de gaz, iar pe tavan, în dreptul ei, negreala adunată dă de înțeles că bătrânica o folosește. „N-am curent electric maică, că dacă n-am posibilitate nu mi-am tras. Păi cu ce să plătesc? Când am gaz, fac lumină cu lampa, când nu am, aprind lumânarea. Sau mă culc când se înnoptează… Mai am și o lanternă, dar o folosesc cu economie, să mă țină mai mult bateriile”, explică bunica Marghioala, aruncându-și privirea pe fereastră.
O fereastră fără perdea, prin care lumina izbucnește ca o victorie asupra griului bătrâneții din odaie. Pe pervazul ei, bătrânica a așezat, pe foi de ziar, trei mușcate plantate în două cutii de conserve și o oală veche. Iar pe masa din dreptul ferestrei, deasupra căreia stau la loc de cinste calendarul bisericesc și câteva icoane, e o devălmășie de cutii, cutiuțe, borcane și pungi, unele goale, altele încă păstrând în ele ceva zahăr, sare sau făină, o farfurie de tablă cu cutii de medicamente, o alta cu două ouă, un prosop răpănos, ba chiar și-un tranzistor cu antenă inutil, ridicată și înclinată înspre fereastră. „Îi mai dau drumu câteodată, când mi se urăște de singurătate. Da și ăsta-i pe baterii, așa că fac economie”, a spus bunica Marghioala.
Cum să nu mori de foame dacă n-ai niciun ban
Învăluiți în căldura odăiței sale de poveste, am aflat, cu uimire și durere, că bunica Marghioala nu are niciun ban! Dar nici unul! „Îmi dă alții străini câte-o pâine. Mă mai ajută vecinii… Nu iau nici ajutor social, că cică am două hectare de pământ și n-am dreptul. Da ce să mai fac eu cu pământu? Mai bun era un ajutor… Nici la pachetele alea de la UE n-am dreptul. Așa că trăiesc și eu cum pot…”, spune sărăcuța.
Și într-adevăr, trăiește cum poate. Din prunele de astă toamnă și-a făcut gem. Firește, ecologic. Fără zahăr. Nici să fi vrut, nu ar fi avut cum să-l facă cu zahăr. Că n-a avut. Într-un țarc strâmt, lângă căsuță, cele câteva găinușe îi dau ouă. A crescut chiar și-un porc pe care doar ce l-a tăiat, l-a tranșat cu mâinile ei firave, dar încă vrednice, și l-a pus la sare. „Că dacă n-am frigider, altfel nu se ține. Da dacă vine fata, îi dau și ei. Zic eu că nu mai dau, că sunt supărată că nu vine la mine, da dacă vine, tot îi dau…”, zice, mucalită. Și instant, apar regretele față de vremea tinereții când „dacă era capu acasă, strângeam vechime și acu aveam și eu o pensioară… Că de muncit, am muncit și eu, și omu meu. Am fost la plantații, la degajări… șapte ani am muncit la o fermă la Cotești, lucrai ce te punea… Da dacă nu ne-a făcut acte…”, spune ea.
„Îmi aduceți mie cadouri? Mie?!”
Cel mai frumos dar pe care i l-ar putea face, bunicii Marghioala, Moș Crăciun, ar fi să-i alunge cumva singurătatea… Dar fiindcă asta nu se prea poate, câteva daruri trimise ar face-o să înțeleagă că totuși, nu e singură! Că sunt oameni în lumea asta mare care, odată ce i-au aflat povestea, chiar doresc să-i facă bătrânețea mai ușoară. Care vor să-i trimită daruri. „Îmi aduceți mie cadouri? Mie?!”, ne întreabă, nevenindu-i să creadă. Și cum să creadă, când sărăcuța n-a mai primit daruri de când hăul și trăscăul! Totuși, după momentul de perplexitate zice: „Da, ar fi bine maică, să primesc și eu ceva… Să am și eu, acolo, să nu mă mai chinui…”.
Așa că, dacă vreți să vă alăturați campaniei noastre și să faceți din acest Crăciun unul cu adevărat fericit pentru această bunicuță ascunsă în cătunul izolat al comunei Poiana Cristei, vă așteptăm la sediul redacției noastre.
Cu toții avem părinți, bunici… Și cu toții știm cât de mult se bucură când primesc un dar. La 86 de ani, și bunica Marghioala s-ar bucura de ceva dulciuri, câteva fructe, alimente neperisabile, baterii și lumânări…. Și poate și câțiva bani, care i-ar mai ridica bunicii povara neputinței de pe umeri și care ar face-o cu adevărat, fericită. Le puteți aduce pe toate până vineri la ora 12.00, la sediul redacției noastre. Sâmbătă, noi, împreună cu o delegație a Comunității Off Road Vrancea, reprezentată de Marius Constantin, i le vom duce pe toate!
