GALERIE FOTO: Strada Răsăritului – Cimitirul Nemțesc, garduri cu sârmă ghimpată și un câine cu simțul proprietății

În ultima zi de marți din luna octombrie, am ajuns pe strada Răsăritului. Conform Google Maps, strada Răsăritului e cea care face legătura între strada Măgura și strada Bistrița. Mai exact, de pe șoseaua de centură, la intersecția din zona Onasisului, faci stânga pe strada Măgura și imediat, prima la stânga. Venind dinspre strada Bistrița, am început din celălalt capăt. Așa am realizat, când am ajuns la colț, că de fapt bucățica de stradă pe care o străbătusem nu făcea parte din strada Răsăritului, ci din strada Alexandru Golescu sau, cel puțin, așa indica una din plăcuțele de pe zidurile unei case. 
   
Garduri cu sârmă ghimpată și lacăt la poartă

    Ce mi-a atras atenția de la bun început au fost gardurile încununate cu sârmă ghimpată, făcute pentru a proteja probabil gospodăria de prezențe nedorite. Proprietarul casei de pe partea stângă pare că a făcut tot posibilul să se asigure că acele sârme vor pune „ghimpi în roate” celor care se gândesc să-i viziteze imobilul în mod clandestin. Pe partea opusă, ori vecinul nu s-a străduit chiar atât de tare cu sârma, ori cineva a decis să încerce să vadă cât de eficientă e măsura proprietarului, căci sârma era deformată.
    Trotuarele sunt în stare foarte bună, din pavele, iar asfaltul arată surprinzător de bine. Excepție face zona din jurul primului stâlp, de pe trotuarul drept, unde au fost scoase câteva pavele, s-a „peticit” cu puțin ciment, iar în locul unei borduri s-a pus un ditamai bolovanul. În fiecare curte este câte un copac pe care toamna a pus stăpânire, iar culorile îți clătesc ochii. Înaintez. Un gard de lemn vechi, cu sârmă ghimpată pe deasupra, cu scânduri lipsă și cu o tentativă eșuată de a fi reparat, în spatele căruia abia se mai țin în picioare zidurile unei case par a reprezenta o piesă de puzzle ce nu se potrivește locului acesta. Pe poartă este pus un lacăt. Îmi e greu să cred că ar putea reprezenta un impediment pentru eventualii intruși. Evident e faptul că aici, nu locuiește nimeni.

    Ajung în fața Cimitirului Nemțesc și observ primele porți deschise, așa că îndrăznesc să intru. Peisajul pe care îl oferă toamna dincolo de porțile mari e…minunat. E adevărat că, pentru unii, sutele de cruci pot oferi o imagine mai puțin frumoasă. Un patruped, nervos că i-am invadat terenul, îmi sare în cale ca de nicăieri, lătrând de zor. Fac doi pași înapoi, moment în care apare o doamnă, probabil curioasă de motivul prezenței mele. Mă prezint și-i explic despre ce e vorba, cerându-i câteva detalii despre cimitir. Aflu că dânsa împreună cu o altă persoană se ocupă de curățenie și tot ce înseamnă îngrijirea cimitirului și că militarii germani vin în fiecare an, cu ocazia anumitor sărbători, și depun coroane aici. Îmi spune că dacă voi avea de gând vreodată să scriu ceva despre Cimitirul Nemțesc și voi avea nevoie de mai multe poze, să o caut și îmi va deschide porțile.
    În depărtare, strada pare ok. Case noi, impunătoare, curți „colorate”. O Dacie veche, albă, mâncată de rugină, urcată pe niște butuci și cu două scânduri pe interior, care susțin ceva, pare a fi uitată pe trotuarul stâng. Vis-a-vis de bătrâna ruginită, e o spălătorie auto. În spatele unor porți de fier, e construit un garaj imens, mai mare și decât casa de lângă. Aflu, după, că între pereții acelui garaj sunt adăpostite autocare, astfel explicându-se dimensiunile construcției.

    De unde începe spațiul depozitului de ridicări auto, trotuarul e acoperit cu frunze galbene. Lângă trunchiul unui copac este așezat un castron. E gol, semn că un iubitor de animale lasă mâncare acolo pentru o vietate care-și face veacul prin zonă. Nu apuc să fotografiez vasul, că aud un lătrat. Un câine alerga lătrând spre mine, dar nu părea fioros. Am încercat să-mi văd de drum, iar când s-a apropiat de mine, primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă agațe de geantă. Am continuat să merg, în timp ce cățelul sărea întruna pe mine. Mi-a fost teamă, dar nu era nimeni pe drum așa că eram doar eu și câinele. La un moment dat, mi-a „furat” chiar și câteva fire de păr. Când îl priveam și vorbeam cu el, părea că se joacă, dar joaca lui era puțin dureroasă pentru mine. Spre fericirea mea, în câteva momente a dispărut de lângă mine, alergând grăbit către o mașină de salubritate care a intrat puțin în spațiul depozitului. Nu a mai plecat de lângă ea, în timp ce se deplasa pe strada Răsăritului, încet, cățelul lătra și fugea pe lângă ea. Atunci când am fost în vizită pe strada Măgura, cineva m-a oprit la colțul cu strada Răsăritului și mi-a zis că în zona depozitului sunt câțiva câini, care devin uneori mai agresivi și că, într-o dimineață, când trecea spre locul de muncă, unul din ei ar fi mușcat-o de picior. Nu știu dacă, pe lângă patrupedul întâlnit de mine astăzi, mai sunt și alții sau e vorba de același personaj, doar că povestea e diferită.
    Pe trotuarul din fața depozitului auto e plin de buruieni, mari și mici. Vis-a-vis, o remorcă roșie e burdușită cu saci și crengi cu frunze ofilite. În peisajul tomnatic se diferențiază pe un gard niște flori mov, care dau o notă optimistă locului. În curtea depozitului sunt câteva mașini, dar una care pare a fi suferit un accident, acoperită cu o prelată iese în evidență. Pe clădirea din curte se mai descifrează puțin scrisul de pe o plăcuță: POLIGONUL. Ajung la final și am parte de același capăt de stradă pe care l-am mai întâlnit, cu plăcuța de marmură în memoria Sandei Brânzilă, fosta secretară a Colegiului Tehnic „Ion Mincu”, decedată în urma unui accident.
    În concluzie, strada e una liniștită, trotuarele și asfaltul sunt în stare bună. Locuri de joacă în zonă nu sunt. Cele mai aproapiate unități de învățământ sunt Școala Gimnazială „Anghel Saligny”, Colegiul Național „Unirea” și, în spatele școlii, Colegiul Tehnic „Gh. Asachi”. Mai nou, la vreo zece minute de capătul străzii Răsăritului, se află și After-School Club Focșani.