Educatoarea Nela Nițu: Să-mi dea Dumnezeu sănătate, să pot continua activitatea și să nu o iau razna, cu generațiile astea

Nela Nițu este educatoare la Grădinița din satul Milcovul, comuna Milcovul. O fire primitoare, caldă, din vocea căreia se pot simți cu ușurință emoțiile și iubirea față de cei mici, „doamna Nela”, așa cum o știu copiii, ar face orice e nevoie pentru a-i stimula pe copii să învețe. Are un frate mai mic, care lucrează în cadrul Armatei și e originară din Milcovul. Ascultă orice gen de muzică, cu excepția celei moderne de tip house. Din perspectiva sa, nu există cărți și autori preferați: „O carte bună este întotdeauna binevenită”, spune educatoarea. Vorbește cu drag despre meseria pe care o practică și despre toți copiii pentru care a fost o „călăuză” în ale învățăturii, un soi de ghid al primilor pași spre carte. Își amintește cu nostalgie de primii ani în care a pășit într-o sală de clasă ca educatoare și nu ca învățăcel, de primele generații, de felul în care se desfășurau orele pe atunci. Cea mai mare dorință a sa a fost dintotdeauna să aibă, împreună cu prichindeii săi, o sală spațioasă în care să-și desfășoare activitățile, un spațiu propriu. E dezamăgită că acest lucru nu s-a întâmplat nici după 36 de ani de carieră în domeniu, iar dorința sa nu s-a concretizat. Își petrece orele cu cei mici într-o sală mică, mult prea mică pentru energia și entuziasmul copiilor la o așa vârstă, din incinta Școlii Gimnaziale Milcovul. Clădirea grădiniței din Milcovul nu reprezintă un mediu sigur și comod pentru copii, iar condițiile sunt aceleași de zeci de ani. Timpurile s-au schimbat, sunt alte necesități și cerințe care nu pot fi îndeplinite între pereții clădirii fostei grădinițe. Doamna Nela speră în continuare, ca până la pensionarea sa, princhindeii de grădiniță să aibă un loc propriu și spațiul necesar. Deși guvernul a alocat fonduri, consilierii PNL din comună au refuzat să aprobe proiectul privind reabilitarea grădiniței.

Reporter: De cât timp profesați ca educatoare?
Nela Nițu: Sunt educatoare din 1979. Imediat după ce am terminat liceul am fost repartizată aici, în Milcovul. Atunci s-a înființat pentru prima dată grupă mică, până în acel moment, la noi în sat nu exista. Îmi amintesc că eram șase educatoare, cu număr mare de copii, treizeci, ca o armată. De la începutul începuturilor am funcționat doar în clase improvizate. Niciodată nu am avut o grădiniță, de 36 de ani aștept să avem și noi o clădire a noastră.

Rep: Unde ați studiat?
N.N.: Școala gimnazială am terminat-o aici, în Milcovul, pentru că eu sunt localnică, iar liceul l-am făcut în Focșani, patru ani la Liceul Pedagogic. Apoi, în 1979 am fost repartizată la Milcovul.

Rep:  V-ați dorit dintotdeauna să fiți educatoare?
N.N.: Nu cred că la 13-14 ani conștientizezi ce meserie îți alegi, că vei alege una pe care să o duci toată viața. Cred că părinții au contribuit la alegere, iar pe parcurs la liceu se dezvoltă această pasiune și dragoste pentru meserie. Nu știu dacă de copil am vrut eu să fiu educatoare. Ce-și doresc copiii când sunt mici? Să devină doctori, profesori așa și așa.

Rep: Vă mai amintiți de educatoarea, diriginta dumneavoastră?
N.N.: Da, cum să nu, ca educatoare am avut-o pe doamna Botezatu, o doamnă extraordinară. Învățam în vagon, acolo unde este acum biblioteca, o clădire foarte veche. Eram copii adunați din tot satul, aveam și îngrijitoare, ne dădea și pachet: biscuiți cu marmeladă. Era foarte frumos. Apoi, la școală, am învățat cu doamna Lucia Moldoveanu, Dumnezeu să o odihnească, pentru că nu mai este printre noi. Dirigintă, doamna Stela Gheorghiță, profesoară de română. Peste ani, foștii mei profesori mi-au devenit colegi. Îmi mai amintesc că, atunci când am ajuns eu aici, director era domnul Nicolae Mândrescu, un director extraordinar, care a dat în folosință școala aceasta. Drept mulțumire pentru ce a făcut dânsul, am stat cu toții și am vopsit, am văruit, pentru a putea începe orele. Au fost lucruri foarte frumoase, un colectiv închegat. În acele timpuri, simțeai că erai cadru didactic. Erai respectat de oameni și de copii, ceea ce nu se mai simte acum. Din păcate, acum nu se mai simte respectul care era odată.

Rep: Cum ați fost în copilărie?
N.N.:  Un copil cuminte, timid. Regretam că nu puteam să fac și eu prostioare, așa cum făceau alți copii. Eu aveam acasă cam toate condițiile și auzeam prietenii, colegii: „Mergem la furat de struguri!” Mi se părea atât de frumos și palpitant, iar eu aveam fel și fel de struguri în grădină. Tot mă duceam și eu la furat cu toți copiii. La un moment dat, era o singură vie pe malul gârlei. Iar una din măicuțele din sat i-a spus mamei:”Fii atentă, am văzut-o pe fata ta vie!”. Mama nu credea și îi zicea: „Nu se poate, măicuță, că noi avem acasă ce nu ai matale acolo.” Măicuța a insistat și a convins-o pe mama că m-a văzut acolo. Bineînțeles, am fost și eu să văd cum e, dar după…m-am lecuit. În rest, cum am zis, eram timidă. Nu mă afirmam.

Rep: De ce ați ales învățământul?
N.N.: Să-ți spun sincer, eu aș fi vrut să fac Liceul Sanitar. Îmi plăcea foarte mult halatul alb. Pe timpul acela, Liceul Sanitar era la Galați, care era considerat pe-atunci un oraș al tuturor posibilităților. Părinții nu mi-au permis să plec, mi-au spus că e mult mai bine în Focșani, că sunt aproape. Așadar, împinsă de la spate, m-am îndreptat către Pedagogic. Da, era o meserie sigură și era și prestanța atunci.

Rep: Observați schimbări între generațiile trecute și cele prezente?
N.N.: Da! Înainte, erau elevi care te sorbeau, nerăbdători să afle ce urmează să facem. „Doamna, dar azi ce facem? Cum, nu facem și aia? Și aia? Dar aia?” Făceam niște serbări la Căminul Cultural și iarna în clase, de se transmitea emoția de la bunică până la profesor. Acum, nu mai e același lucru, e un dezinteres total. Cât mai puțin de lucru, cât mai puține teme. Nici părinții, în mare – căci mai sunt și excepții, nu mai sunt cum erau. Pe atunci se vorbea de un întreg, lucram cu câte treizeci de copii, în fosta grădiniță de aici. Èšin minte că lucram într-o săliță mică, care fusese cabinetul directorului. Dar, lucram! Toți stăteau și ascultau, nimeni nu se frământa că nu au loc. Acolo am ținut și cercuri pedagogice, comisii metodice, schimb de experiență la nivel județean.

Rep: Care credeți că e motivul/ care sunt motivele pentru care e atât de vizibilă schimbarea între generații?
N.N.: Nu știu, dar cred că Revoluția și instaurarea democrației. Iar copilul, cu televizorul și tot ceea ce vede, se schimbă. Este bine cu tehnică, e foarte bine. Dar, e foarte prost înțeleasă. Îi dau copilului de la cinci ani telefon mobil. Să aibă acces pe tabletă, calculator, dar să fie urmărit. Nu așa, îl las acolo și el poate să facă orice pe internet.

Rep: Cum ați descrie, așadar, în câteva cuvinte generația de astăzi?
N.N.: Agitată, neinteresată de nimic. Cred că acestea sunt. Și aș mai adăuga câștigul repede. „Ce vrei să devii?”,”Nu vreau, doamna, să învăț, vreau să merg în Italia să câștig bani”.

Rep: Cu ce gând vă treziți în fiecare dimineață?
N.N.: Mă gândesc că mai sunt puțini ani până ies la pensie, în 2022. Pe lângă cei 36 de ani pe care i-am străbătut, acum mai sunt puțini. Zic să-mi dea Dumnezeu sănătate, să pot continua activitatea și să nu o iau razna, cu generațiile astea. Mai ales într-un spațiu atât de mic, plec la ora prânzului terminată. E foarte obositor, dincolo era spațiu. Copiii, cum sunt agitați și vor să facă mișcare, au nevoie de spațiu…

Rep: De ce credeți că majoritatea cadrelor didactice tinere își doresc să predea în mediul urban și nu rural?
N.N.: De ce?! Pentru că sunt alte condiții, e altfel de materie de predat.

Rep: Cum credeți că veți fi peste 10 ani?
N.N.: O, Doamne. Nu știu, fiecare cu ce îi este predestinat. Eu îmi doresc să trăiesc, să fiu bine și pensionată.

Rep: Cum le atrageți atenția copiilor, să prindă ceva, să învețe?
N.N.: La noi, totul e prin joacă. Trebuie să te maimuțărești, când aveam 19 ani era super, dar acum când ești la o vârstă, să mergi în genunchi e altceva…

Rep: Când vă întâlniți cu foștii elevi, vă recunosc?
N.N.: Da. Și-mi zic că-și aduc aminte cu plăcere de vremea când le-am fost educatoare:”Ce frumos mai era, doamna.” Am copii pe care i-am determinat să aleagă meseria asta, care e una frumoasă, pe care o faci cu dragoste. Simt o bucurie și o plăcere enormă când îi revăd, mai ales când vin și te salută. Sunt și cazuri în care unii nu te mai recunosc imediat după ce au plecat din mâinile tale. Dar, cei cu bun simț, o vor face, te vor ține minte.

Rep: Cum v-ați descrie acum, în câteva cuvinte?
N.N.: Sunt o fire calmă, liniștită, cu dragoste de copii și sper să rămân așa. Îmi doresc să le transmit și copiilor asta.

Rep: Dacă ați putea da timpul înapoi, tot educatoare ați vrea să fiți?
N.N.: Gândind cu mentalitatea asta, cred că m-aș duce către o meserie mai bănoasă. Dar, cred. Nu știu sigur.

Rep: Care e cea mai mare bucurie din viața unui educator?
N.N.: Când trec pe lângă tine generații de copii și te recunosc, te salută, îți împărtășesc din activitatea lor. Cred că e cel mai frumos lucru.

Rep: Care e mesajul pe care îl transmiteți foștilor elevi?
N.N.: Să continue să fie oameni, să muncească și să facă totul din pasiune, să facă ceea ce își doresc.