Undeva, într-o magherniță îngrozitor de jegoasă din cartierul Modruzeni, Mărășești, doi copii viețuiesc lângă părinții lor ca niște pui de animale stranii, în întunecimea unei vizuini săpată în adâncul pământului, departe de freamătul lumii… Departe de tot ce înseamnă civilizația mileniului trei, departe de orice pretenție a unui popor european, departe de orice apanaj al copilăriei pe care orice copil de pe această planetă ar trebui s-o aibă… Imaginea lor șochează, îngrozește, zguduie! Imaginea lor stârnește instant revoltă până-n măduva oaselor! Imaginea lor pare de-a dreptul ireală, chiar și acolo, în cel mai sărac loc al Vrancei: Modruzeniul.
Dacă de-a lungul timpului, ceilalți locuitori ai cartierului au evoluat, ridicându-se cât de cât din mizerie, Corina, Vasile și copiii lor au rămas îngropați, parcă, în epoca de piatră! Privindu-i, rămâi pur și simplu perplex! Èši se rupe inima de copii, dar parcă n-ai curajul să te apropii să-i mângâi, de murdari și speriați fără motiv ce sunt. Și nu știi cum să definești sentimentul pe care-l încerci uitându-te la cei doi părinți, care nici să articuleze bine cuvintele nu sunt în stare! „Sunt cu handicap amândoi„, ne dumirește vecinul lor, Valentin Stan, care de altfel ne-a și îndreptat către această familie, cea mai bătută de soartă din tot Mărășeștiul. „Și ea și el au retard mintal. Dar el mai are și epilepsie, cade pe jos, face crize. Are labele picioarelor amputate, de abia merge. Și în plus, s-a născut fără cerul gurii, n-ați mai văzut așa ceva! Trebuie ajutați într-un fel, că sunt oameni, nu animale! Poate le dă primăria sau cineva un container din ăla să aibă și ei unde sta, că or să fie dați afară curând și de unde stau acum, că se întoarce proprietara din Spania”, a explicat bărbatul, om cu frica lui Dumnezeu, care n-a putut rămâne indiferent la condițiile de trai ale nefericitei familii.
Trei copii luați de Stat, doi acasă și unul în burtă
Camera în care au fost îngăduiți să locuiască Vasile, Corina și copiii lor arată ca un grajd dezafectat. Pământul și paiele din care au fost făcuți pereții au început să se desprindă de lețuri, iar în ramele ferestrelor, în loc de geamuri, sunt folii zdrențuite de plastic. Ca să oprească, cât de cât, curentul, sărmanii au agățat de ușă o pătură răpciugoasă. Iar în cameră, între pereții năclăiți și sparți din loc în loc, ce mai poartă încă urme antice de var albastru, se află doar un pat soios, o sobă stricată, o masă, și pe ea un televizor inutil și o plasă cu ceva pâine… În singura farfurie din odaie a rămas o jumătate de gălbenuș de ou fiert iar pe jos, pe pământul gol și denivelat ce ține loc de dușumea, sunt aruncate tot felul de gunoaie. Totul este năclăit, afumat, jegos, scârbos, iar decorul este completat olfactiv cu o puternică duhoare de urină. Neobișnuiți cu musafiri, mai ales din aceștia cu aparate de filmat și fotografiat, dar instinctiv dornici să fie ajutați, Corina și Vasile și-au adunat copiii lângă ei și s-au așezat docili, pe pat. Ca să spună câți ani au, au trebuit să facă un evident efort de memorie. Iar ca să ne dezvăluie numele și vârsta celor doi copii au avut nevoie de concentrare maximă. „Pe ăsta mic îl cheamă Ion Roberto. Are un an. Asta este Alexandra. Are șapte ani”, a spus, cu mare greutate, Corina, însă fără să ne transmită și certitudinea că așa este. Că așa este cu privire la sexul copiilor, deoarece cea despre care a spus că este fată pare mai degrabă băiat, și invers. „Dar mai au trei copii”, ne spune vecinul Valentin Stan. „O fată de 6 ani, care a fost înfiată, și încă două, care sunt la cămin, la Protecția Copilului”, a completat acesta.
Corina nu pare să fie afectată de lipsa celorlalți trei copii, și nici Vasile. Este evident că femeia de abia poartă de grijă celor doi pe care îi are lângă ea, iar peste vreo două luni va mai aduce pe lume unul… Nici ea și nici bărbatul ei par să nu conștientizeze în ce hal de mizerie și dezumanizare trăiesc, iar din privirile lor abrutizate, fără pic de sclipire de inteligență sau de rațiune, poți înțelege foarte clar că nu știu și n-au știut vreodată ceva despre contracepție sau despre responsabilitate… Responsabilitate față de propria persoană și mai ales, față de copii… Trăiesc printre oameni, dar într-o lume a lor, conduși doar după instincte. Și supraviețuiesc tot așa. Doi oameni bolnavi cu adevărat, ca niște sălbăticiuni rătăcite într-un univers prea dificil, într-o lume prea complicată și mult prea greu de înțeles.
De 40 de ani se chinuie să mănânce fără să aibă cerul gurii
La îndemnul vecinului binevoitor, Vasile și-a dat jos ciorapii din picioare. Omul nu mai are decât jumătate din labe, dar nu știe să spună ce, cum și când s-a întâmplat de a ajuns așa. „A degerat într-o iarnă, că ei dacă n-au casă au stat pe unde au apucat. I se înnegriseră labele picioarelor, dacă nu ajungea la doctor putea să rămână fără picioare de tot, chiar să moară… Acum măcar poate merge, chinuit, dar poate”, a spus Valentin Stan.
Bonturile labelor sunt nimic însă, pe lângă ce se poate vedea când Vasile este îndemnat să caște, la propriu, gura! Bietul om nu are, pur și simplu, bolta palatină! Nu are cerul gurii, mai pe românește! Adică cerul gurii comunică cu nasul! „El poate să bea apă direct pe nas, de exemplu”, explică vecinul Stan. Este incredibil cum a reușit acest om să trăiască astfel, timp de patru decenii! Cum a reușit să se hrănească în tot acest timp! Și totodată, este explicabil de ce nu reușește să vorbească! Dacă ar fi fost operat când era mic copil, poate viața lui ar fi fost alta… Așa însă, nu putem decât să bănuim cât de marginalizat a fost, cât de izolat, cât de batjocorit de-a lungul vremii, tocmai din pricina malformației cu care s-a născut…
Două indemnizații de handicap și două alocații
Corina și Vasile au totuși, un venit. Este vorba de două indemnizații de handicap gradul accentuat, în cuantum de 272 lei fiecare, precum și două alocații de stat pentru copii. Nu au putut spune cum folosesc acești bani sau măcar dacă îi încasează, atâta timp cât nu au un domiciliu. Pentru „locuința” în care stau nu plătesc nimic, nicio utilitate. Curent electric par să nu aibă iar de încălzit, se încălzesc cu zdrențe adunate de prin gunoaie.
În tot acel dezastru numit de ei „acasă”, singurul lucru domestic sunt rufele puse la uscat pe prispa casei. Tot felul de articole de îmbrăcăminte, de toate mărimile, înșirate pe sârmă dau de înțeles că totuși, Corina se preocupă cât de cât, măcar să aibă haine de schimb. Și nu se știe de ce, poate pentru că n-au dulap și nici vreun loc curat în care să-și depoziteze hainele, acestea stau atârnate de fiecare stâlp al gardului din fața casei, cât e el de lung, ca-ntr-o expoziție sinistră.
„Unde să aducă aici un copil nou născut?!”
Cum cu protagoniștii acestui articol a fost mult prea greu să încropim un dialog, ei dovedindu-se incapabili să spună ce greutăți au, ce nevoi, ce dorințe sau măcar ce speranțe, cel care și-a arătat realmente mila și îngrijorarea a fost vecinul lor, Valentin Stan. „Este nedrept ca niște oameni să trăiască așa. Ei sunt singuri, n-au mamă, n-au tată, n-are cine să le întindă o mână de ajutor. Au și probleme mintale, sunt bolnavi amândoi, mai sunt și copiii ăștia, vai de capul lor… Peste două luni naște și celălalt copil. Spuneți dumneavoastră, cum să aduci un copil nou născut în nenorocirea asta? Noi i-am mai ajutat, le-am mai dat și haine și mâncare, dar ei nu au un loc al lor unde să locuiască. Un container din acela ar fi foarte bun, să știe că e al lor și că nu-i mai dă nimeni afară din el. Că din casa asta, așa cum este ea, trebuie să plece că se întoarce proprietara din Spania. Au stat aici doi ani, dar trebuie să plece acum. Poate îi ajută și pe ei cineva, că sunt oameni vai de capul lor. Mai săraci ca ei nu există!”, a spus Valentin Stan.
Ce e de făcut?
Acum, după ce ați aflat povestea celei mai sărmane familii din Modruzeni, ce credeți că ar fi, omenește, de făcut? Cum credeți că pot fi ajutați acești oameni săraci nu doar cu duhul, să trăiască măcar la limita decenței? E o soluție să fie luați copiii de lângă părinți iar părinții, amândoi cu handicap, să fie lăsați să viețuiască în aceeași mizerie? Poate că femeia ar trebui învățată cum să facă curățenie, cum să gătească… Poate că ea și bărbatul ei ar trebui învățați și ce înseamnă realmente responsabilitate părintească… Și poate că toate acestea le-ar putea învăța mai ușor dacă cineva i-ar ajuta să aibă un container, sau un loc al lor și numai al lor, căruia să-i spună „acasă”. Citiți, uitați-vă la fotografiile acestor oameni și spuneți și dumneavoastră: cum pot fi ei ajutați? Care ar fi cel mai nimerit ajutor?
Dacă doriți să le oferiți un sprijin, oricare ar fi acela, vă așteptăm la sediul redacției noastre.
