Mi-a spus, odată, că secretul unei vieți frumoase este să „trăiești fiecare clipă a existenței ca și cum ar fi ultima”. Că trebuie să pornești spre fiecare zi a vieții tale cu bucuria în suflet și că orice lucru, de la oricât de mărunt ar fi și până la cel mai important, ca să-ți reușească, trebuie să-i descoperi frumusețea și să-l făptuiești cu plăcere, cu bucurie, cu pasiune… El însuși a trăit astfel și, deși n-a adunat averi (deși ar fi meritat), Ioan Constantinescu, astăzi de 67 de ani, a dăruit pur și simplu culturii vrâncene parte de identitate, creând, împreună cu oameni dragi sufletului său, evenimente de care ne bucurăm și astăzi: Stagiunea Teatrală a Elevilor, Festivalul Național de Muzică Ușoară „Florentin Delmar”, care a purtat înainte denumirea „Să cânte tinerețea”, secțiunea acestuia destinată copiilor și botezată de Ioan „Florile dragostei”, Acvariul ce funcționează, încă de când l-a realizat, în incinta Muzeului de Științele Naturii. A jucat în foarte multe piese de teatru și a regizat peste 60, a montat și a avut premieră mondială cu piesa „Coloana fără sfârșit” a lui Mircea Eliade, interzisă de comuniști. A înființat în urbea noastră Trupa de teatru pentru copii, a descoperit talente autentice, iar în urma piesei „Podul” pusă în scenă de el, teatrul focșănean a primit, în 1975, din partea Ministerului Culturii de la acea vreme, titulatura de „Teatrul Popular”, titulatură sub care s-au jucat spectacolele trupei de actori amatori. Dincolo de toate aceste lucruri, Ioan Constantinescu spune, cu emoție nesfârșită, că „sublima realizare a vieții mele este fiica mea, Alexandra”.
Dacă-l întrebi, spune că de-ar fi să o ia de la început, între a face teatru sau a face ceva ce i-ar aduce toate averile de pe lume, ar alege iarăși teatrul. Chemarea către această artă crede că s-a născut odată cu el, cu toate că buna sa mamă ar fi vrut să-l facă preot, precum străbunicul al cărui nume îl poartă, iar tatăl, mai prozaic, și-ar fi dorit ca fiul lui să devină bancher… Ioan Constantinescu a devenit însă regizor și nu știe dacă el a ales asta sau viața a ales pentru el. Oricum ar fi fost însă, generații întregi de copii, de adolescenți, de tineri nebuni și frumoși au învățat de la el că prin teatru, dacă este făcut așa cum trebuie, se pot forma sau schimba oameni, caractere, mentalități, suflete… Că teatrul, scena, dă energie și încredere în tine însuți, că te îndrăgostește iremediabil de frumos, te vindecă, te entuziasmează, te face fericit, te învață să înțelegi comportamente, reacții, te învață cât de importante sunt relațiile interumane, cum să înțelegi omul de lângă tine care, fără excepție, are în personalitatea lui măcar un sâmbure de frumos…
Și nu se poate să nu-l cunoașteți! Nu se poate ca cei care iubiți arta să nu-l fi remarcat vreodată, în zecile de ani cât a activat fie la Casa de Cultură Focșani, fie la cea din Mărășești, dar mai ales la Teatrul „Maior Gheorghe Pastia” din orașul nostru, pe omul modest, surprinzător de timid, de un bun simț rar întâlnit și cu un farmec aparte, special, emoționant, predestinat să pășească și să treacă prin zbuciumul vieții îndrăgostit de teatru… Nu se poate să nu-l știți pe Ioan Constantinescu, cu eșarfele sale aproape nelipsite, cu expresia sa bonomă, cu agitația sa vizibilă înainte de orice spectacol, cu stilul său oarecum prețios în rostirea cuvântului, cu felul lui de a se retrage în sine însuși din fața a tot ce înseamnă urâtul acestei lumi… Unii, foarte mulți, ați jucat fără îndoială în piesele puse în scenă de el în cadrul Stagiunii Teatrale a Elevilor. Alții, mult mai mulți, ați participat ca protagoniști sau spectatori la spectacolele explozive, de neuitat, organizate de el în tot județul. Totuși, câți sunt cei care mai știu, astăzi, ce aport imens a adus acest om culturii vrâncene?
Festivalul „Florentin Delmar” s-a numit inițial „Să cânte tinerețea”
Prin 1968, după ce a demisionat din postul de funcționar al Băncii Agricole din Focșani, după doar 10 luni de activitate, despre care spune că era sufocantă, Ioan Constantinescu s-a dus glonț la Casa de Cultură din Focșani care funcționa într-o clădire de pe fosta stradă Ghergheasa, actuala Unirea Principatelor. „I-am zis metodistei de acolo, Coca Dordea, că vreau și eu aici! Și m-a luat. Se repeta atunci «Vis de secătură» de Mircea Ștefănescu, în regia lui Ion Dinescu de la Teatrul «Maria Filotti» din Brăila. Eu am devenit învățăcelul lui și cu acel prilej am luat postul de regizor tehnic, pe care l-am dus apoi toată viața. Între timp, participam la toate manifestările organizate în acea vreme, printre care și campania electorală care se făcea și atunci, deși era un singur partid cu un singur candidat, în cadrul căreia noi pregăteam acele brigăzi artistice de agitație. Și prin 69-70, îmi amintesc că era o secție de votare unde cânta o formație rock, pe care eu o iubeam la fel ca toți cei din generația Beatles. Le-am propus să fie colaboratori ai Casei de Cultură, și până la urmă au acceptat. Șeful formației respective, care se numea OZN (adică Obiecte Zburătoare Neidentificate) era bunul meu prieten, regretatul Puiu Usturoi, care cânta cu Mircea și Toni Ianchevici, apoi a venit Oni Romanoai (care a terminat Conservatorul la percuție, a cântat la Opera din Iași și la Filarmonica din Germania) și Florin Tudorel. Ca soliste erau Cornelia Tudorel și Neonila Manila Băjenaru, care i-a devenit soție mai târziu lui Puiu Usturoi”, povestește Ioan Constantinescu.
Tot atunci, mărturisește că îl bătea gândul să facă un spectacol de revistă, a scris chiar și libretul, însă, cum nu a reușit să-l pună în scenă, a început să dea spectacole cu trupa OZN în cadrul cărora el era prezentator. „Formația OZN s-a transformat între timp în OZI (adică Obiecte Zburătoare Identificate), odată cu concertele s-a înmulțit și numărul de soliști și așa ne-a venit ideea să facem un festival de muzică ușoară românească. Am primit ajutorul unui redactor de la ziarul Milcovul, Emil Gonciu, lucru foarte important. Și, într-o discuție cu directorul Gheorghe Jecan al Casei de Cultură, cu Coca Dordea, cu Emil Gonciu am decis să facem festivalul pe care Puiu l-a botezat «Să cânte tinerețea», căruia el i-a făcut piesa de deschidere și la care eu am fost prezentator. Prima ediție a fost în 1975, cu orchestra lui Puiu, în care a intrat și Marcel Ghinea și Nelu Ungureanu la saxofon. Președinte al juriului a fost reputatul compozitor Aurel Giroveanu. Trofeul primei ediții eu l-am făcut. O Cheia Sol din lemn, cu simbolul Obeliscului. Placheta festivalului, tot din lemn, pe care l-am lăcuit, avea pe ea titlul decupat din caietul program, entarsiile au fost făcute de colegul meu, regretatul Vasile Onesciuc, iar partea de metaloplastie de Viorel Diaconescu”, povestește, cu umor, Ioan Constantinescu.
Marii artiști invitați, plătiți cu banii cuveniți membrilor formațiilor
Trofeul primului festival a fost câștigat de Paula Lupu, acum Paula Grosu, cunoscuta actriță a Teatrului Municipal. Aproape toți marii cântăreți și o serie întreagă de actori din pleiada de aur a scenei românești din acele vremuri au încântat publicul focșănean, ca invitați ai edițiilor Festivalului. „Ca să putem plăti artiștii, membrii formațiilor semnau stat de plată, iar cu banii cuveniți lor plăteam capetele de afiș, iar câteodată chiar dădeam de la noi pentru asta. Orchestrele care au cântat în festival și cu care de altfel am mers în turnee în toate localitățile județului, cum a fost OZI și apoi formația «Stelele», se mulțumeau cu faptul că prin aceste spectacole își făceau reclamă și erau chemați să cânte la nunți, iar cu banii cuveniți lor plăteam marii artiști invitați. O dată, participanții la festival au fost acompaniați de orchestra de estradă Mircea Grosu, unde cânta la vioară Lenormanda Florențiu, mai erau Viorel Melnic, profesorul Hanagic… Erau 12 oameni care nu primeau niciun leu, dar exista pasiunea…”, spune Ioan.
Președinte al juriului a devenit Horia Moculescu după ce Puiu Usturoi s-a supărat pe Aurel Giroveanu, care nu era un adept al rock-ului. „Era prin anii 80-81 când Horia Moculescu a devenit președinte al juriului și a rămas până astăzi. Și, pentru că la festival participau tot mai mulți copii, ne-am gândit să facem o secțiune pentru ei, pe care eu am botezat-o «Florile dragostei», nume care i-a rămas și astăzi, iar prima ediție a fost câștigată de Luminița Damaschin”, povestește Ioan Constantinescu, precizând că „numele festivalului s-a schimbat după Revoluția din 1989, a devenit Festivalul «Florentin Delmar». Florentin Delmar a fost în primele ediții ale festivalului, era focșănean, și a venit să cânte ca invitat”.
Povestea Stagiunii Teatrale a Elevilor
În 1978 s-a născut Stagiunea Teatrală a Elevilor Focșăneni (STEF) care a devenit, la câțiva ani după Revoluție, Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV). Pe „certificatul de naștere” al acesteia, la „părinți”, sunt numele regizorilor Ioan Constantinescu, Vasile Onesciuc și al ziaristului de la ziarului Milcovul, Costică Apostolescu. „În anii 75-76, eu și Onesciuc eram angajați ai Casei de Cultură și puneam spectacole de teatru, el la Cuza și eu la Unirea, la rugămintea profesoarei Marieta Tudorache. La Liceul Unirea, spectacolele le jucam pe scena liceului. Costică Apostolescu, redactor la Milcovul, a venit cu propunerea de a face noi o stagiune, a luat legătura cu organul de partid, cu UTC-ul, eu am luat patru licee, Onesciuc alte patru, toate din Focșani, și în 1978 s-a jucat prima Stagiune, sub președinția artistului emerit Paul Stratilat. Organizarea era diferită de acum. Fiecare liceu trebuia să prezinte în premieră câte un spectacol pe stagiune, sprijiniți de câte un profesor îndrumător. Și tot fiecare liceu era obligat să joace minim 4 spectacole în afară de premieră: unul pentru liceu și celelalte trei pentru toate celelalte licee participante. Toate aceste spectacole se jucau pe scena Teatrului «Maior Ghe. Pastia». STEF-ul a murit însă, după stagiunea din 89. Mai mult, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor din Focșani s-a apucat și a înscris STEF-ul la OSIM, fără să aibă niciun merit…”, a spus Ioan Constantinescu, povestind însă că manifestarea a fost reluată în 1993, când a devenit STEV pentru că au început să participe și licee din județ.
„Dar a căpătat nuanțe pseudo-democratice… Toți vroiau bani, ori asta era o problemă care nu se punea înainte de 1989. Tot ce se făcea se făcea din pură și reală pasiune… Primul trofeu al STEF-ului l-am obținut cu Liceul Unirea, cu spectacolul «Mama» de D. R. Popescu, profesor îndrumător Marieta Tudorache, în care a jucat și viitoarea ziaristă Nicoleta Savin. În cadrul STEF-ului am montat și o premieră mondială, «Coloana fără sfârșit» de Mircea Eliade, profesor îndrumător Maria Mierlușcă de la Liceul ISEH (nr. 1 – n.r.), care era interzisă de comuniști și până la acel moment nimeni din țară sau din lume nu o mai pusese. Oricum, elevi din STEF-ul de atunci au ajuns actualii Sorin Francu, director la Teatrul Municipal, actrița Paula Grosu, actorul Adrian Damian, regizoarea și masteranda în teatrologie din San Francisco Florentina Mocanu, prof. dr. univ. Hanibal Dumitrașcu, actrița Marcela Avram de la Teatrul «Constantin Tănase» și mulți alții… În STEF am montat, de-a lungul anilor, peste 60 de premiere, cu sute de elevi ai liceelor din Focșani”, povestește Ioan.
Din 1993 STEV-ul a fost preluat de Casa de Cultură, iar multe dintre spectacole au fost regizate de foști elevi în cadrul STEF-ului ai lui Ioan Constantinescu: Sorin Francu, Adrian Damian, Vasile Cotigă, Oli Săpunaru…
Recunoașterea teatrului ca „Teatru Popular”
Punerea în scenă a piesei „Podul”, sub regia lui Ioan Constantinescu, a adus, în 1975, recunoașterea teatrului din Focșani ca „Teatru Popular”. „În această piesă a debutat actrița Paula Grosu, spectacol cu care am cucerit titlul de laureați și medalia de argint la Bienala de Teatru «Ion Luca Caragiale». Acest succes ne-a adus și numirea din partea Ministerului Culturii de la acea vreme de «Teatrul Popular» Focșani, titulatură sub care am jucat spectacolele trupei de amatori”, spune Ioan care nu doar că a regizat, ci a și jucat ca actor în numeroase piese. A fost Florian din „Zorile la 4.54”, Fony în „Moartea ultimului golan”, Gheorghe în „Năpasta”, tânărul din „Nicnic”, povestitorul în „Sângele” de Horia Lovinescu, un activist în „A cincea lebădă” de Paul Everac, băiatul din „Băiatul cu floarea” a lui Tudor Popescu etc. „Pentru punerea în scenă a «Băiatului cu floarea» a fost angajat regizorul Florin Stratilat care a ridicat o parte de spectacol, pe scenă, a propus scenografia și apoi… n-a mai venit. Așa că l-am făcut eu, păcălindu-i pe ceilalți că sunt indicațiile pe care le dădeam sunt ale lui și mi le-a spus prin telefon. Muzica acestui spectacol a fost a lui Lucian Zăbrăuțeanu. Am obținut cu această piesă mai multe premii, a plăcut mult publicului care chiar ne întreba dacă îl vom mai juca. În general, la aceste spectacole în care mai și jucam, ajutat de ceilalți actori făceam totul: montam decor, făceam sunetul, montam luminile, trăgeam ștăngile, măturam dacă era nevoie, făceam tot, fără să vrem nimic. Făceam totul din pasiune, fără bani. Acum, din păcate, arta din pasiune e tot mai rară…”, spune Ioan, cu tristețe.
A înființat Trupa de Teatru pentru Copii
Întâlnirea cu marele actor Ion Lucian, invitat la Focșani de directoarea de atunci a Casei de Cultură, doamna Turcu, a însemnat scânteia care a aprins dragostea lui Ioan Constantinescu pentru spectacolele pentru copii. „A venit cu cel mai frumos text scris pentru copii, «Cocoșelul neascultător», am jucat în el și eu, și Lucica Nistor, sub regia maestrului. Mi-a rămas lipit în memorie, iar în toate personajele mele de mai târziu, cu care am făcut spectacole pentru copii, au fost din acest spectacol: cocoșelul, motănelul, ursulețul, vulpea, la care s-au adăugat alte animale. Dar asta după ce am câștigat experiență la STEF, la «Să cânte tinerețea», în celelalte spectacole de teatru și muzică, și urmând sfaturile primite de mult de la mentorul meu, regizorul Dumitru Dinulescu de la Teatrul «Maria Filotti» din Brăila. În anul 2000 am scos primul spectacol, cu prima generație de copii, în care a jucat și Cosmin Dragomir, interpret de muzică ușoară, și Cristina Zaharia, care acum e stewardeză pe un Boeing 707 care zboară în Emirate. Am pus cred zece spectacole pentru copii, au fost cam patru generații cu care am jucat spectacole atât pe scene clasice cât și în spații neconvenționale, spectacole în care a jucat și fiica mea, Alexandra, sublima mea realizare. Și mi-am îndeplinit și visul de a juca în aer liber, în pădurea Taberei Gălăciuc”, a spus Ioan.
Turnee cu spectacole explozive!
Este greu de descris în cuvinte efervescența spectacolelor pe care Ioan Constantinescu împreună cu formația OZI, formația Brădulețul și mai apoi, vreme îndelungată, cu formația „Stelele” le susțineau atât în Focșani, cât și în toate orașele și comunele Vrancei. Cei care au trăit însă acele vremuri ale anilor 80 își amintesc cu siguranță cum, de exemplu, fostul Cinematograf în aer liber din Parcul Bălcescu devenea neîncăpător, cum cei rămași pe dinafară se suiau pe garduri, prin copaci, stând nemișcați câte trei, patru ore numai să fie părtași la spectacol! Cum sălile erau umplute până la refuz, cum artiștii – interpreți de muzică ușoară și populară, instrumentiști, actori, dansatori, cu toții amatori, dar de un talent care făcea ravagii, aveau fani, cum pur și simplu aceste spectacole creau vedete!
„Făceam spectacole interactive, interacționam cu sala, oamenii trimiteau bilete cu preferințele lor… În aceste spectacole s-a făcut remarcat și iubit Vili Brumăreanu, primul care a dansat break-dance în Focșani, și mulți, mulți alții care făceau artă pentru artă. Nu primeau niciun ban, tot ce făceau făceau din pasiune. În aceste spectacole erau invitați artiști și cântăreți binecunoscuți și iubiți de public, Dan Spătaru, Corina Chiriac, Stela Popescu, Arșinel, Aurelian Andreescu și alții pe care îi plăteam tot la fel, cu banii pentru care semnau membrii formației. Formația «Stelele» era condusă de Nelu Manoliu și era compusă din Costel Zăncescu, Nicu Dogaru, Nelu Kelerman și Costel Manea”, își amintește Ioan Constantinescu.
Se spune că atunci când ne naștem, Dumnezeu ne pune mâna pe creștet…
… Că Omul are o predestinare cu care trebuia să pășească și să treacă prin zbuciumul vieții. Ioan Constantinescu n-a știut că s-a născut îndrăgostit de teatru. A simțit însă, de la început, chemarea lui și a știut că este ceea ce-i place, ce-l reprezintă și ce ar putea să facă cel mai bine. Și a făcut foarte bine! Acum este pensionar, dar trăiește cu speranța intimă că, în acest hățiș al democrației mercantile, încă mai există oameni nebuni și frumoși care mai cred că arta se poate face cu bani puțini sau chiar fără, dar cu suflet, pasiune și multă muncă!
Cei care îl cunosc știu că este un om de la care au avut ce învăța și care, zeci și zeci de ani, a știut să pună talentul oricui în valoare. E unul din oamenii remarcabili ai urbei noastre, care a avut forța lăuntrică de a merge până la capăt în profesia lui, care nu s-a lăsat influențat de invidie, bârfe, zvonuri, dezamăgiri sau poate chiar mișelii, într-un cuvânt unul din acei oameni puternici, statornici, talentați, cu verticalitate și ambiție. N-a uitat niciodată de unde a pornit, nu și-a uitat profesorii, mentorii, nu și-a uitat elevii, prietenii cu care a făptuit atâtea întâmplări frumoase pentru orașul nostru, pentru județul nostru… I-a păstrat fie în imagini alb-negru peste care s-a așternut, blând, patina timpului, și apoi în fotografii digitale, fie în pliante și afișe, atâtea câte a putut să ferească de „intemperiile” unor caractere nefaste care i-au intersectat existența… Dar mai ales i-a păstrat pe toți în suflet! A găsit totuși loc pentru ei, deși sufletul său este plin de fetița lui, Alexandra. Alexandra, sublima sa realizare! Dragostea sa supremă!
