La 75 de ani, o femeie imobilizată de coxartroză, operată de trei ori de hernie, cardiacă, bolnavă de ficat și pancreas și singură pe lume, a fost pentru încă o dată lovită de nenorocire, în prima zi a acestui an. Pur și simplu i-a luat foc acoperișul cocioabei în care-și duce zilele și, dacă n-ar fi fost o vecină milostivă care să-i ofere adăpost, Florica Èšone Marcu, din Focșani, ar fi trebuit să suporte gerul crâncen în patul ei deasupra căruia, printre bârnele arse, se vede cerul. Dacă doriți s-o ajutați să-și refacă acoperișul sau să aibă pur și simplu o viață mai omenească, o puteți face sunând-o direct, la numărul de telefon 0785.439276.
Pare că s-a născut sub zodia nenorocului, fiindu-i sortită o existență în care balanța a atârnat aproape constant, în partea nefericirii. Zice că a trăit și bune și rele, și le-a trecut așa cum a putut și cum a știut, și așa cum oricare dintre noi am trecut și trecem prin întâmplările propriilor vieți. Se zice că suntem, cu toții, consecința alegerilor pe care le facem în viață și se mai zice că binele întoarce spre noi doar bine, iar răul, rău. Așa să fie? Tanti Florica, Cica – după cum îi spun cunoscuții, a fost luată de crescut de familia unchiului său dinspre tată, oameni frumoși și simpli, care-au rămas până astăzi să-i însoțească zilele și nopțile zâmbind timid, în haine de cununie, din tabloul de care dai cu ochii chiar la intrarea în casa dărăpănată a septuagenarei. Oamenii n-au putut avea copii, și parcă au luat-o pe Cica lângă sufletul lor nu doar s-o crească și s-o iubească, ci și ca să și ducă mai departe trista tradiție… Pentru că nici femeia n-a putut avea copii… „Am fost căsătorită, cum să nu fiu, dar cum nu am putut avea copii, iar soțul meu și-a dorit foarte mult, am hotărât să-l las să plece. Nu ne-am certat, dimpotrivă, am rămas prieteni și m-am bucurat să aud că dorința lui a putut fi împlinită de altă femeie care i-a făcut trei copii”, zice tanti Cica.
Când o vezi așa, aproape imobilă, cu durerile sfârtecându-i oasele și cu sufletul chinuit, cu 75 de ani apăsându-i pe umeri, nu poți să nu te gândești cumva la propria ta existență, la cum ar fi dac-ai ajunge la fel și… nu te-ar ajuta nimeni. „Sufăr de toate alea, de coxartroză, de ficat, de pancreas, de inimă… De trei ori am fost operată anul trecut de hernie… Sunt toată putredă pe dinăuntru, nu știu de ce mă mai ține Dumnezeu…”, se vaită. „Noroc că m-a primit femeia asta la ea, că acum, după ce mi-a mai ars și acoperișul, nu știu ce m-aș fi făcut… A ars chiar în prima zi din anul ăsta, de Sfântul Vasile. Nu știu cum s-a întâmplat, că eu nu las focul nesupravegheat… Mă așezasem să mă culc, și numai ce văd că ies flăcări de la burlanul de tablă de la sobă… Noroc că am văzut, că altfel ardea tot… Au venit pompierii, au stins, și pe mine m-a luat la ea vecina, că n-aveam unde să mă duc… Și acum trebuie să refac acoperișul, și n-am cu ce. N-am un leu, credeți-mă, că se duce toată pensia pe medicamente și pe datoriile de la bănci care m-au nenorocit”, a mai spus ea. Și indiferent ce ar fi făcut această femeie în viață, parcă vrei, totuși, s-o ajuți.
Viața de la capăt după șase ani de pușcărie
V-ați putea imagina cum ar fi ca într-o zi să fiți smulși din propria viață și forțați să intrați în alta, austeră, cu reguli ferme, cu spațiul personal îngrămădit într-un pat de fier și cu orizontul limitat la zidurile unei pușcării? Nici tanti Cica nu și-a imaginat, în tinerețea ei, că așa ceva va fi posibil. „Făcusem școala de casier bilete și impiegat la CFR și am lucrat trei ani casier la Gara din Mărășești. Apoi m-am mutat la contabilitate la IAS Focșani și când a ieșit contabilul șef de acolo la pensie mi-a dat mie gestiunea. Cu gaura din ea cu tot… A venit un control și lipseau 32 de mii de lei. Mi i-au imputat mie, deși eu de abia preluasem. Și m-au condamnat la șase ani de închisoare. Aveam 26 de ani. Când am ieșit aveam 32. Cei mai frumoși ani…”, spune tanti Cica.
Cea mai grea i-a fost, zice, luna petrecută în arest aici, la Focșani. „Era pe vremea comunismului, ce să zic, nu vă puteți imagina… Dormeam pe o saltea pusă direct pe jos, iar dedesubt era apă… Ne dădeau să mâncăm numai arpacaș fiert în apă. Apoi ne-au dus la Târgușor, închisoare de femei cu specific croitorie. Ne-au dus cu bou-vagonul, în care erau așa ca niște cuști făcute ca pentru două animale. Eu eram singură, singurul animal… Între timp, aici la Focșani mi-au făcut judecată populară, cum se zicea atunci, că eram locțiitor de secretar de partid pe unitate. Mama a albit atunci, dintr-o dată…”, povestește tanti Cica.
Nu a uitat cum acolo, la pușcărie, mâncarea zilnică era un fel de turtoi cu slănină râncedă și nici cât de mult a ajutat-o abilitatea ei de a comunica cu oamenii. „Erau multe femei în celulă dar încet, încet m-am descurcat cu toate. M-au făcut șefă de cameră și șefă de atelier. Am lucrat și la club, și la popotă… Au venit odată doi ofițeri din ăștia de securitate sub acoperire, m-au chemat la poartă să-mi spună că să le fiu eu «ciripitoare». Adică să le zic ce văd și ce aud pe acolo… Și ce m-a așteptat când am refuzat… ce înjurături, ce vorbe, nu vreți să știți… Eh, toate au trecut”, oftează septuagenara.
Totuși acolo, în pușcărie, unde pentru cei mai mulți viața pare să se sfârșească, pentru protagonista articolului nostru ea a reînceput. Așa a fost să fie… „Într-o zi a venit un om de la pușcăria Mislea care mi-a citit dosarul și m-a întrebat dacă nu vreau să mă duc acolo, la atelierul de țesut covoare. M-am dus și chiar și după ce am ieșit din închisoare am rămas mai departe la țesătorie, făceam covoare. Câștigam salariu bun, câte 1500 de lei pe lună, dar scoteam în plus chiar și până la 5000 de lei, cum erau pe atunci. În 1953 a trebuit însă să ies la pensie pe caz de boală. Făcusem coxartroza și un sindrom depresiv. Când am împlinit vârsta am ieșit la pensie de limită de vârstă. Dar de 36 de ani sufăr de boala asta care mi-a luat mersul… De la 65 de ani am luat bastonul, iar acum de abia mai pot face câțiva pași sprijinită în el”, spune tanti Cica.
Și-a îngrijit prietena până la moarte, a făcut act pe casă unor tineri
Întoarsă în casa ei din Focșani, a încercat să-și rânduiască iarăși viața în funcție de venitul și suferințele proprii. Pensia, după anii de muncă, ar fi fost suficientă la vremea respectivă dacă n-ar fi intervenit boala cu toate neajunsurile ei. Totuși, chiar și așa, când a auzit că prietena sa cea mai bună, la rândul ei singură, s-a îmbolnăvit, a chemat-o să stea cu ea și a îngrijit-o cum a putut mai bine, timp de 14 ani. „N-am putut s-o las, era așa o femeie bună și frumoasă… Era prietena mea și am îngrijit-o până a murit. Mai am o fotografie cu ea, pe perete, în casă. Mereu îmi spunea, Cica, tu mă îngrijești pe mine, dar pe tine cine o să te îngrijească… Și uite că așa a fost. Eu am rămas singură. Noroc de vecine, că mă mai ajută. Cea la care stau acuma mă spală ca pe un copil… Am vecini care îmi mai aduc medicamente, altfel nu știu ce m-aș face”, spune, cu tristețe.
Poate că în momentul în care a făcut pentru doi tineri căsătoriți acte de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere pe casă, a sperat în adâncul sufletului că îi vor fi sprijin atunci când ea n-o mai putea, așa cum a ajuns acum. Dar viața i-a jucat iarăși o festă pentru că „nici ei nu au, sunt vai de capul lor. Le-am făcut act pentru că s-a născut copilașul lor aici, unde nu s-a născut niciodată niciun copil. Pentru el le-am făcut actul. Acum sunt plecați în Italia, dar din câte știu le merge greu. Ce să le cer, dacă nici ei n-au pentru ei…”, explică femeia.
„Casa-i stricată, și eu n-am un ban”
Dacă ar fi retrăiască anii din urmă, tanti Cica zice că poate s-ar gândi de două ori înainte de a se împrumuta la vreo bancă. Pentru că astăzi, nu doar că mai bine de jumătate din pensia ei se duce pe achitarea datoriilor, dar mai are adunați zeci de mii de lei rămași restanță din perioadele în care spune că pur și simplu n-a avut de unde plăti.
„Prima dată am luat un împrumut de la Bancpost, de 1600 de lei, să-mi iau un televizor și să-mi rămână și mie niște bani. După aia, când mi s-a dărâmat un perete la casă m-am împrumutat la BRD de 5000 de lei, m-am îmbolnăvit, am fost prin spital, am stat la terapie intensivă și am rămas restantă că n-am mai putut plăti și s-au adunat o grămadă de bani restanță. Acuma, de Crăciun, am luat de la Provident bani să-mi cumpăr și eu carne și ce îmi mai trebuia, și m-au păcălit țiganii de la care am luat carnea. Am rămas datoare… Și mi-a mai ars și casa… Nu știu ce să mă fac, că vă rog să mă credeți, nu mai am niciun ban, nimic, nimic. Dacă poate cineva să mă ajute să-mi repar casa, măcar să am unde să stau, aș fi recunoscătoare. Că eu nu știu cum să mă mai descurc”, a spus femeia.
Dacă vreți și puteți, ajutați! Dacă nu, măcar nu acuzați!
Indiferent de ce a făcut un om într-un moment sau altul al vieții, indiferent de deciziile pe care le-a luat, de alegerile pe care le-a făcut, de convingerile care i-au condus existența și de modul în care acesta a găsit de cuviință să se raporteze la ceilalți, parcă nu e drept să nu-i întindă nimeni o mână de ajutor atunci când are stringentă nevoie. E ușor să spunem „dacă n-ar fi făcut aia sau ailaltă s-ar fi descurcat”, „dacă s-ar fi purtat altfel ar fi meritat”. E și mai ușor să spunem „dacă n-ar fi făcut aia sau ailaltă n-ar fi ajuns aici”. E ușor să judecăm, să ne conducem după aparențe, însă e mult mai omenesc să ajutăm. Fie și pentru faptul că nu se știe niciodată cum putem noi înșine, ajunge.
Așadar, dacă doriți să-i oferiți un sprijin cât de mic acestei femei care la 75 de ani se confruntă realmente cu probleme extrem de grave, o puteți contacta direct la numărul de telefon 0785.432.276. Suntem singura ei speranță către un pic de mai bine viitor.
