V-ați simțit vreodată rătăcit prin lume, cu sentimentul straniu, incomod, neplăcut de… neapartenență? Și nu mă refer aici la dorul de familie atunci când suntem departe. Nu mă refer la golul din suflet provocat de lipsa celor apropiați, ci la acel sentiment că tu, ca individ, nu aparții niciunei nații, niciunui neam străvechi, niciunui popor distinct, cu obiceiurile și tradițiile sale, cu istoria și valorile lui specifice, cu spiritul său unic și de neînlocuit! Să ne fi pierdut de tot printre falsele străluciri ale unui cotidian înșelător? Să ne fi uitat cu desăvârșire bunicii, străbunicii, să fi uitat cu totul că trăinicia unui popor, a poporului nostru român, statornicia, izbânda lui peste veacuri constă și în păstrarea autenticității sale într-un colțișor cât de mic al inimii noastre și transmiterea ei mai departe?
La toate acestea m-am gândit plecând înapoi către oraș din căsuța lui tanti Măriuța. O căsuță tăcută, modestă, cu geamlâcuri dincolo de care izbucnește zborul depărtărilor sălbăticite ale Vintileascăi. O căsuță cu prispă lungă și cu trepte de lemn roase de vremuri și năpădite de buruieniș. O căsuță mângâiată de foșnetul înalt și nesfârșit al plopilor ce despart, aliniați la marginea drumului, grădinița odată plină cu trandafiri, acum invadată de buruieni, de ecoul modernismului tot mai cotropitor, impus de democrația prea des prost înțeleasă…
Am pășit cu teamă pe cărăruia de abia bănuită prin încrengătura de ierburi înalte când, ivindu-se brusc de dup-un colț al casei, tanti Măriuța a răspuns strigătelor nostre. Și n-a fost nici uimită de curiozitatea noastră de orășeni sadea și nici deranjată c-o desprindem din îndeletnicirile sale gospodărești, ca să ne fie ghid în călătoria prin lumea tradițiilor adunate, toate, în existența sa. „Da, am rămas singura care mai merg la biserică și la sărbători îmbrăcată în costum popular. Așa vreau să mă îmbrace și când oi muri… Eheeee… Pe vremea mea toate ne purtam așa, era întrecere între noi, țeseam și coseam în secret, care mai de care ascundeam modelele să nu ia una de la alta. Toți mergeam la baluri, la hore, în costume. Dar ce să-i faci… Au murit bătrânii, iar tinerii nu mai păstrează tradiția… Acum, doar eu mă mai îmbrac așa în Vintileasca. Și foarte mulți râd, în special ăștia tineri. Dar preotul, în biserică, mereu mă laudă și aduce în atenție nevoia păstrării tradiției”, a spus tanti Măriuța, conducându-ne spre odăile ei.
Comorile din lada de zestre
Despre ii, catrințe, fote, ițari și cămeșoaie cu siguranță mulți ați auzit și chiar le-ați văzut dacă nu în cufărul bunicii, măcar pe la muzee. La tanti Măriuța însă, am aflat că acolo, la Vintileasca, bărbații purtau „fustar”, adică niște pantaloni din cânepă șesută la război, cu turul foarte generos, cam ca al blugilor purtați de rapperi în ziua de astăzi. „Ä‚sta-i fustarul unchieșului, Dumnezeu să-l odihnească, a fost om bun și harnic… Că-i mort de 12 ani, și-am rămas eu”, a zis bătrânica scoțând pantalonii respectivi din lada în care-și ține cele mai prețioase comori. „Aici țin costumele mele, uite o ie făcută de mama, are peste 100 de ani… Și uite o ie făcută de bunica mea, asta are 200 de ani și am păstrat-o bine”, zice, cercetând pe-o parte și pe alta minunata ie țesută cu mâneci largi pe care o mână pricepută, acum mai bine de două secole, a cusut flori mari, roșii.
Și nici una, nici două, tanti Măriuța își trage pe ea ia bunicii. Apoi, din cufăr scoate… „Fusta?”, întreb. „I se zice stricătoare. Ä‚sta-i portul pe la noi. Stricătorile se țes la război, se fac din lână și mătase. Se mai făcea pe vremuri așa ca un fel de prosop lung, pestelcă se numește, care se purta ca stricătoarea”, explică bunicuța, așezându-și apoi pe cap, cu cochetărie înduioșătoare, „tulpanul”: un fel de basma din pânză albă, împodobită pe margini cu colțișori brodați – „făcuți de mama mea, la ingliță” – ce împodobesc delicat fruntea. Iar peste tulpan, își mai aruncă tanti Măriuța finețea maramei împodobită, după datină, cu mărgele. „Nu există să nu pui maramă la tulpan”, zice, îndreptându-se de spate cu demnitatea aceea specială inspirată de portul strămoșesc.
Și așa înveșmântată, bunicuța din Vintileasca pare dintr-o dată, miraculos, mult mai tânără, de parcă veselia iei, strânsoarea stricătoarei și delicatețea colțișorilor tulpanului ar fi teleportat-o direct din vremea când astfel gătită, se pregătea să meargă la horă…
Secretele războiului de țesut
În odăile „de bune” ale căsuței, în care altădată răsunau râsete de copii, de mult prea multă vreme s-a lăsat liniștea. „Am făcut cinci copii, al șaselea, un băiat, mi-a murit la o lună. Altul a murit călcat de tren… Că de aici i s-a tras boala și moartea și bărbatului meu… Acum, fata cea mare-i plecată în Anglia, un băiat în Iugoslavia, mai am unul la Călărași și mai am o fată care-i mai aproape de mine… Da numai aia mare a învățat de la mine cum să țeasă la război… Dar s-a lăsat. Fiindcă nu s-au mai purtat costumele tradiționale, nici preșurile, covoarele sau păretarele țesute, n-am mai făcut nici eu”, spune, cu resemnare, tanti Măriuța, mângâind cu palma cuvertura țesută de pe pat.
Totuși, în odăile sale văduvite de zburătăceala copilărimii de altă dată, acum sar cu veselie în ochi modelele vii ale obiectelor făcute de-a lungul timpului de mâinile ei harnice și pricepute. „Tot ce vedeți aici le-am țesut eu la război: preșuri, macaturi (păretare – n.r.), cuverturi, covoare… Lâna din care sunt făcute o tundeam de pe oi, o spălam, o scărmănam, după aia o torceam și de-abia după aia șeseam covoarele cu firul… Le țin aici, împachetate, sunt frumoase toate, dar nu se mai poartă. După ce n-oi mai fi eu, cine știe ce se va alege de ele, că tinerii nu mai pun în casă așa ceva… Așa că am strâns și războiul, l-am pus colo, într-un colț, să nu mai încurce locul degeaba”, spune bătrânica și mă duce în încăperea luminoasă în care odihnește, dezmembrat, războiul ei de țesut.
„Războiul e făcut din spete cu lamele din trestie. Mai are sulele, cu care întinzi firele și le nevedești (adică le treci fir cu fir prin spete – n.r.). Și mai are, uite aici, niște speteze cu care bagi firele care se nevedesc după sulă, le treci prin spete și de-acolea le legi gura și după aia pui vatalele, adică calci pe ele ca să țeși. Bați cu speteaza și înfășori pe sul ce țeși… Modelul se dă de la nevedeală, din călcătură. Eheee… e cotoiasă treaba, doamnă!”, își încheie demonstrația, râzând.
Între lipsurile cotidiene și mândria de a fi român
Tanti Măriuța spune că nu și-a dorit niciodată să trăiască altfel sau într-un alt loc decât în Vintileasca. Cu toată viața grea pe care-a dus-o, cu toată munca de neînchipuit pentru un orășean și cu toate dramele și bucuriile ce i s-au întâmplat. „La 17 ani m-am căsătorit, pe omul meu l-am cunoscut aici, eram de-un leat, mergeam la școală împreună. Am locuit aici dintotdeauna, am cumpărat animale, am primit oi de la mama, de zestre, boi cu căruță, am muncit pământul, am crescut animalele și așa ne-am hrănit. Când ne-a murit băiatul călcat de tren, bărbatu-meu a căpătat așa o supărare că a făcut diabet… Și o depresie, că ori cu cine se întâlnea îl apuca plânsul… A fost un om bun și harnic, a fost fierar, îl cunoștea toată lumea. Făcea topoare, potcoave la cai, la boi… După el iau eu acuma pensie de urmaș, că a lucrat angajat ca fierar și la Brașov… Acum am rămas cu nepoții, am câțiva și mă bucur mult când vin și stau pe la mine… Când mai vin ei se mai umple casa asta, când nu, stau în odăița din spate…”, povestește tanti Măriuța.
La 78 de ani, nu o mai țin puterile să trebăluiască prea mult prin ogradă, așa că face și ea ce poate. „Vă dați seama că pensia e puțină, într-o casă trebuie multe, dar eu mă mulțumesc cu ce am. Am auzit că pe la oraș e mult mai greu, așa că m-aș mulțumi să mă țină Dumnezeu sănătoasă, să mai trec un an. Nu prea mai pot eu să fac ce făceam odată, grădina e plină de buruieni, casa ar trebui reparată… Am în ea tot felul de obiecte de la bunici, le țin în magazie acolo și-mi pare rău de ele, că așa cum se făceau nu se mai fac. Le țin să le vadă nepoții, masa cu trei picioare, fierul de călcat cu cărbuni, cobilițele, copaia și multe altele… Poate pe ei o să-i mai intereseze, că alții nu-s”, zice, scoțând dintr-o cutie fotografii alb negru, amintiri cartonate din care zâmbesc posterității oameni mulți, oameni dragi ei, oameni dintre care unii nu mai sunt… Și mai ales, băieți și fete, bărbați și femei îmbrăcați în straie populare, tradiționale atât de dragi ei. Costume populare pe care tanti Măriuța le-a păstrat cu sfințenie și pe care le poartă cu mândrie, cu prilejul fiecărei sărbători. „Eu așa m-am născut și așa vreu să mor. Asta-i datina la noi și eu, indiferent de ce zice lumea, așa am să mă port și când m-oi duce la mormânt”, spune bătrânica.
Așa că în fiecare duminică, dis de dimineață, tanti Măriuța se trezește cu gânduri curate, își îmbracă ia cusută cu salbe de flori, își încinge cu betea stricătoarea, își leagă pe cap tulpanul, îl acoperă cu marama și astfel, mândră de portul ei autentic românesc, se îndreaptă spre Sfânta Biserică. Indiferent de atitudinea celor din jur, ea, singura păstrătoare a portului tradițional din zonă, simte că duce astfel mai departe moștenirea autentică a strămoșilor săi. Strămoșii neamului ei românesc, cu valorile și tradițiile lui, cu spiritul său unic și de neînlocuit de care prea mulți dintre noi am uitat…
