GALERIE FOTO: SALVAŢI ISTORIA FOCŞANIULUI! Partea a IV-a – Cimitirul Sudic (Vîlcele)

„Istoria Focșaniului constă în cimitire?”, a întrebat ieri cu repetiție, la 6 jumătate dimineața, un comentator anonim. Păi, haideți să vedem, stimate cititor. În Cimitirul Sudic sau Vîlcele, cum îl mai știu focșănenii, sunt îngropați, printre alții, maiorul Gheorghe Pastia, ctitorul Teatrului Municipal și al Ateneului Popular, și scriitorul Duiliu Zamfirescu – autor al romanelor „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”. Un cavou din cimitir a fost proiectat de arhitectul focșănean Ion Mincu, președintele Societății Arhitecților Români, în perioada 1903-1912. Daniel Pătrășcanu, preotul de la Biserica Sfântul Gheorghe Sud din Cimitirul Sudic, preciza într-un interviu acordat anul trecut colegei mele Andriana Vlasie, că „biserica este mult mai veche decât cimitirul. A fost construită de Constantin Mavrocordat în 1742, dar istoria ei este mult mai veche. După un istoric, scris de colonelul Paul Cambureanu în 1939, care preia date din istoricul orașului Focșani al profesorului Dimitrie Caian, ar fi existat o biserică construită de Vlad Țepeș în 1462, în urma unei victorii cu turcii, pe câmpia Focșaniului. Era o biserică de lemn. Și își bazează această mărturie pe două pisanii: una de piatră, în biserică, pe care era scris cu litere slavone, iar alta de marmură, pusă la intrare. Din păcate, aceste pietre s-au pierdut în timpul reparației capitale care a fost făcută începând cu 1927 până în campania din 1939. Mărturiile bătrânilor, consemnate în 1939, vorbesc despre faptul că aceste pietre consemnau existența unei biserici ridicate de Vlad Țepeș. Actuala biserică ar fi fost a treia oară restaurată, fiind ridicată de Constantin Mavrocordat, domnitor al Țării Românești.”

Așadar, ce spuneți stimate cititor? E destulă istorie în cimitirele Focșaniului? Eu zic că da, și de aceea am fost în toate, dar nu m-am oprit la „celebrități”, ci la morminte la care poate nu s-a mai oprit nimeni de foarte multă vreme, cu toate că pe multe monumente stă scris:”Oprește-te călător la acest mormânt/Și vezi cine am fost și cine sunt”. Mă uit la chipurile acestor oameni, la cum erau îmbrăcați, cum își aranjau părul și simt că fiecare privire a mea e ca o lumânare aprinsă care le luminează calea spre prezent, astfel încât pot vedea ce le fac strănepoții, nepoții și fiii și pot zâmbi de acolo unde sunt.

Cimitirul Vîlcele e încărcat de istorie, acea istorie vie care, credeți-mă, te teleportează pur și simplu în epocile în care au trăit cei ale căror fotografii le privești, ale căror nume, date de naștere și de moarte le citești. Și te simți mai legat de aceste locuri, simți că nu ai fost, nu ești și nu vei fi niciodată singur pe lume, căci aparții unei comunități, simți că ești o verigă dintr-un lanț ce se întinde spre infinit și care-ți dă siguranță.

Și aici, ca în toate cimitirele, vremea și vremurile au mâncat până și metalul, și piatra, pe care cu greu se mai cunosc cuvintele săpate în ea, au rupt sau au culcat la pământ cruci, au lăsat buruienile să crească prea multe și prea dese, dar situația nu pare să fie totuși la fel de gravă ca în alte cimitire. Am reușit să disting cu greu pe un monument, un mesaj care mi-a plăcut. Scria așa: „1858. 28 de ani de căsnicie fericită m-au obligat a eterniza memoria soției mele Maria D. Georgescu prin acest monument. Soț nemângâiat D. Georgescu, licențiat în st. de stat”. Soțul, mustăcios și cu o fundă elegantă la gât, nu are decât o poză, în timp ce soția are un bust impunător, așezat deasupra monumentului funerar.
Ecaterina I.R. Neguț, născută Pastia, a ridicat un monument „în semn de neștearsă recunoștință și pomenire”, străbunilor săi, Teodor și Maria Pastia, bunicilor săi, Darie și Sultana Pastia, părinților săi, Constantin Darie Pastia și Sultana Pastia.

Pe lângă cimitir trece trenul, iar pe la picioarele mele vin să se joace câțiva căței. Dintr-o poză, Florin Costea, un băiat care s-a dus la numai 13 ani, mă îndeamnă să mă apropii și să-l fotografiez, de parcă ar vrea ca, cine știe, poate vreun fost coleg de joacă să-și amintească de el. Maiorul Ioan Voicu vrea și el o fotografie și zâmbește așa cum numai un militar poate s-o facă. Pe o carte din marmură, de la gropnița familiei Cozma, citesc: „Pe piatra-mi solitară/Voi care m-ați iubit/Vă spun aceste vorbe/Nu plângeți c-am murit/Căci liniștea eternă,/De nimeni știutoare,/O dă numai mormântul/Celui care moare/ Nu lacrimi vă cer eu vouă,/Opriți-vă mâhnirea/ Vă rog numai atît/Păstrați-mi amintirea. Un pios omagiu/ Pentru tot ce-ai fost”. Maricela Margarit are numai 19 ani. E îmbrăcată cu o haină cu guler înalt și privește mândră, cu ochi frumoși. Vicențiu Dorin Sandu odihnește ceva mai încolo, la cei numai 8 ani ai săi. Sau poate se joacă.

Poze după poze, chipuri după chipuri, trecute vieți de oameni din Focșani, vegheați de pe fațada bisericii de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care-mi atrage atenția: „Nihil Sine Deo” – Nimic Fără Dumnezeu!