„Ce s-ar face justiția românească fără martori mincinoși?”, se întreba cu voce tare, într-una din zilele trecute, un avocat care ieșea din sediul Procuraturii, însoțit de clientul său. Discuțiile dintre cei doi au fost în sensul că pentru 50 de lei sau pentru o sticlă de vin sunt foarte mulți care ar consimți să jure cu mâna pe Biblie în favoarea unora care au „călcat strâmb” în fața legi și a comunității. Chiar dacă jurământul își are izvorul în formula blestemului, cine nu se teme să jure strâmb pe Biblie, nu s-ar teme nici de blestem. Poate doar sancțiunea prevăzută pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă i-ar mai aduce pe unii cu picioarele pe pământ, pedeapsa fiind, potrivit noului Cod Penal, de la șase luni la trei ani de închisoare sau amendă. Mărturia mincinoasă este definită drept fapta martorului, care într-o cauză, indiferent de natură, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele ori împrejurările cu privire la care este întrebat.
Mărturiile depuse de cei care au văzut cum s-a petrecut o faptă penală sunt cruciale pentru rezolvarea unei situații, de către judecători, o singură declarație de martor, coroborată cu alte probe, poate duce la condamnarea unui om, îl poate priva pe acesta de libertate sau dimpotrivă poate lăsa în comunitate, o persoană care este vinovată și care poate săvârși alte fapte penale. Pentru a responsabiliza martorii, justiția se folosește de jurământ. „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu, așa să îmi ajute Dumnezeu”, este formula pe care o rostesc martorii, atunci când sunt chemați să dea declarații. Pentru cei care nu sunt creștini, vor jura pe onoare și conștiință.
În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe Biblie. Sunt două obiecte care trebuie să fie în sala de ședință, la locul unde este audiat martorul. „Jurământul este folosit ca mijloc de probă. În procedura judiciară, probele ocupă un loc de cea mai mare importanță. În sistemul de drept român, mijloacele de probă sunt așezate în Codurile de Procedură, Penală și Civilă. Aș vrea să arat că practica și jurisprudența au statuat că în materie penală, proba cu martori reprezintă regula în procesul penal și excepția în procesul civil. În mod practic nu există cauză penală în care la aflarea adevărului să nu își aducă o contribuție importantă și declarația martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale în procesul penal, caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”. Mi-aș permite să plec în analiza acestei probleme, ca problematică a jurământului, de la faptul că în legislația noastră a fost pentru prima dată introdusă formula jurământului printr-o lege din anul 1983.Actuala formulare a jurământului martorului a fost introdusă prin Legea 45 din 1983. Ceea ce am vrut să relev este faptul că așa cum se știe, sistemul de drept își are originea în Dreptul Canonic. Cei avizați ai dreptului care au făcut Istoria Statului și a Dreptului Român, știu că normele de drept, așa cum apar ele în reglementarea Codurilor, au sorginte canonică”, a precizat judecătoarea Mariana Croitoru, vicepreședintele Tribunalului Vrancea.
Jurământul își are sorgintea în Cartea de blesteme
În prezent, responsabilitatea dată de jurământ, greutatea acelor vorbe, s-ar putea să nu mai aibă același impact pentru opinia publică. Puțini sunt cei care știu că practica depunerii jurământului își are sorgintea în cartea de blesteme. Înaintașii noștri citeau grele afurisenii la hotarul pământurilor care constituiau pricina litigiilor, tocmai pentru a-i responsabiliza pe cei care aveau de gând să declare strâmb unde este hatul. „În urmă cu o sută de ani în urmă, poate și mai mult, exista o jurisdicție, care își întemeia întotdeauna activitatea, pe obligații așa cum au existat la momentul acela. Am găsit în arhive un material evidențiat la problematica impactului psihologic al blestemelor. Este abordat pentru că aceste „cărți de blestem” erau folosite și în instanțele de judecată pentru a determina părțile implicate în litigiu, să mărturisească adevărul. Eficiența le era recunoscută, fiind de multe ori cerute de judecători, în special în procesele pentru stabilirea proprietății. Exemplul este următorul „Judecătoria Èšinutului Putnei, printr-o adresă, solicita Bisericii o carte de blesteme pentru a-i fi folosită în materia aceasta. Este vorba despre lucrarea „Vrancea de astăzi” Documente Putnene”, a adăugat judecătoarea Croitoru.
„Meletie, cu mila lui Dumnezeu episcopul Romanului, Judecătoria ținutului Putnii, prin adresul no.4856 făcându-se cunoscut pentru comisiea ce are a să înjgheba, ca să cercetează la fața locului pricina următoare între răzășii de Poiana cu răzășii de Năruja pentru pământ, au cerut ca porunca Divanului apelativ a Èšării de Gios cu no.3098, să slobozim carte de blăstăm, spre a pute face lucrarea poruncită. Drept aceia, prin această a noastră arhierească carte, mai întâi părintește sfătuim, atât împricinații răzăși cum și pre carii vor fi având știință de pricină, ca neorbindu-să pentru deșartele și trecătoarile interesuri lumești să mărturisească adevărul, în frica lui Dumnezău, căci cari pentru vreun interes sau pentru vreun fel de îndatorire despre careva vor tăgădui sau nu vor arăta în drept cuget știința ce vor avea întru aceasta, asupra unora ca acelora slobozim această carte de blestăm, zicem: De viața lor, de chiverniseala lor, de dobitoacele și toată averea lor parte să nu aibă, ci praful ce-l spulberă vântul, așa să piară și să se râsipescă. Diavolul să stea în preajma lor, când să vor giudeca și să iasă osândiți. Urgiea lui Dumnezău să-i agiungă la cele văzute de ochii lor, ca și nevrând să mărturisească adevărul . Femeile lor să rămâie văduve, copiii lor săraci cerșitori și fără pricopseală în toată viața lor. Iar de să vor întoarce și se vor căi și vor arăta adevărul, în frica lui Dumnezău, fie ertați și blagosloviți. Meletie, episcop Romanului, 1839 iulie 10 zile.”, se arată în lucrarea Documente Putnene a lui Aurel V. Sava.
Cartea de blestem se citea de către un delegat al Episcopului sau preotul satului, unde era localizată pricina de judecată, în Biserică, la o răspântie sau la hotarul bucății de pământ în dispută. Martorul era pregătit pentru prestarea jurământului. Această pregătire responsabiliza foarte mult persoana. „În opinia mea, chiar dacă astăzi, persoanei citată ca martor i se aduce la cunoștință de judecător că are obligația să spună tot ceea ce știe despre fapta sau împrejurările în raport de care este chemat, ca martor, îl responsabilizează dar nu știu cât de serioasă mai este în sufletul și conștiința lui această obligație, spusă în mod formal de către judecător cu acest prilej. Preotul satului îl înștiința pe cel care trebuia să depună jurământ, îi spunea ce înseamnă jurământul, îl lăsa să se mai gândească pentru că avea posibilitatea să nu depună, și toate consecințele asupra jurământului său. Și atunci ca și acum, cei care trebuiau să depună jurământul trebuiau să se supună unei proceduri. Puneau mâna pe Cartea de Blestem, acum pun mâna pe Cruce și apoi se obligau să spună tot ceea ce știu în legătură cu fapta respectivă. În anul 1910, Sfântul Sinod a interzis clerului folosirea anatemei, afuriseniei. Este important să observăm că se pleacă în formula jurământului de la blestem. Nu este ciudat, pentru că prin depunerea jurământului, îl obligă pe cel care face, să nu ascundă nimic pentru că, practic jură în fața lui Dumnezeu, pe o datorie creștinească cu atât mai mult personală și cu consecințe foarte grave”, a precizat judecătoarea Mariana Croitoru.
După citirea cărții de blestem, aceasta se punea pe piatra de hotar, iar martorii luau pe rând cartea și înconjurau bucata de pământ, indicând hotarele. În alte situații cartea de blesteme se punea pe piept , unde credeau că sălășluiește sufletul, pe cap sau era sărutată.
„Cine declară mincinos este pasibil de pedeapsă”
În calitatea sa de judecător, Mariana Croitoru a explicat că declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat. Chiar și în baza unei singure declarații de martor într-un dosar privind o cauză penală, se poate condamna o persoană. Aprecierea declarației se face în funcție de numeroase elemente, pe de o parte de împrejurări referitoare la persoana martorului, starea fizico-psihică a martorului, starea morală, raporturile martorului cu cauza și cu părțile din proces, sursa din care provine mărturia și modul, împrejurările de fapt care au fost percepute de către martor, direct sau în mod indirect. La procedura de audiere, prima dată martorul este întrebat despre elementele ce țin de indentitatea sa și apoi dacă este soț sau rudă cu vreuna dintre părți și în ce raporturi se află cu aceasta. Se trece apoi la depunerea jurământului. Dacă declarațiile au fost luate omițându-se depunerea jurământului, ele nu sunt valabile. „Cine declară mincinos este pasibil de o pedeapsă, nu numai aici ci și în fața lui Dumnezeu, creștinește este un păcat foarte grav. În Dreptarul de Spovedanie Creștin ortodoxă, este un păcat capital pentru care ești supus unor canoane drastice din punct de vedere religios, dovadă că este înregimentat la păcate de moarte”, a mai adăugat judecătoarea Croitoru, care este și preoteasă.
Biblii și cruci în instanțe
Creștinii se tem să pună mâna pe Biblie, unii așează mâna stângă, considerând că păcatul este mai mic dacă vor omite anumite aspecte legate de fapta pentru care au fost chemați, alții cred că e păcat să juri pe un obiect sfânt. Am întrebat reprezentanții tribunalului Vrancea dacă crucile și bibliile care sunt în sălile de judecată au fost sfințite. „Crucile și bibliile au fost achiziționate potrivit procedurii administrative în sensul că ne-au fost înaintate, ele sunt de foarte multă vreme, nu știu dacă sunt sfințite sau nu. Procedura sfințirii se face într-un anumit cadru. Am făcut slujbă de sfințire a locului, dat fiind că Tribunalul nostru are un colectiv majoritar de cult ortodox. Am mai sfințit icoanele, dar la cruci nu ne-am gândit”, ne-a spus judecătoarea Croitoru.
Cu toate acestea, ține de conștiința fiecăruia dacă va declara sau nu adevărul și tot ceea ce știe în legătura cu pricina. „Oamenii trebuie să fie informați de colegii magistrați asupra responsabilității pe care o poartă atunci când depun un jurământ, dar misiunea aceasta o au și preoții, eu vreau să punctez că și la școală, la orele de dirigenție, în orice împrejurare de educație civică, trebuie să fie bine informați asupra faptului și responsabilității pe care le vor avea atunci când vor deveni majori sau să fie chemați în împrejurări să depună jurământul în fața unei instanțe, să aibă onestitatea și să fie bine informați, vreau să punctez că ține de educație, pe care suntem obligați ca societate să o facem, nu numai părinții”, a concluzionat magistratul. Jurământul în calitate de martor se depune și la urmărirea penală, în fața procurorilor.
Și magistrații jură…
Nu doar justițiabilii sunt puși în situația de a jura, de se obliga să respecte legea. Și judecătorii jură! Chiar dacă stau în spatele biroului de unde se împarte dreptate pe pământ și din penița stiloului lor se înfăptuiește justiția, și ei se obligă că vor respecta legea, că vor adopta o conduită demnă de funcția pe care o dețin și că nu se vor abate de la „drumul cel drept”. Jurământul se depune în fața colegilor de la instanță, înainte ca magistratul să își înceapă activitatea. „Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuțiile cu onoare, conștiință și fără părtinire. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”, este formula pe care o rostesc magistrații, în ședința solemnă, în fața colegilor.
Referirea la divinitate din formula jurământului este facultativă și se schimbă potrivit credinței religioase a magistraților. „Vreau să spun că cel care alege această profesie, dincolo de obligația aceasta legală la intrarea în profesie, de a depune în fața instanței, a parchetului, de a depune în fața colegilor, jurământul, eu cred că dincolo de această parte formală, are obligația intimă de a respecta și a-și coordona întreaga viață personală după demnitate, onoare, conștiință, în limitele acestui jurământ fie el și formal. Judecătorul are o misiune aparte, el trebuie să împartă dreptate și asta trebuie să o facă potrivit legii și convingerii personale, intime. Am fost și eu și alți colegi nemulțumiți când dintr-o rațiune pe care mi-e greu să o înțeleg a fost scoasă „convingerea intimă”, judecătorul judecă potrivit legii, pe care o aplică o interpretează, dar nu o face cu calculatorul, o face cu capul, cu persoana și asta este strict legată de convingerea, care ține de identitate, de eu. E greu pentru cine intră în profesie să nu aibă de la bun început aceste deziderate. Opinez că vârsta sau cel puțin maturitatea profesională, intervine ceva mai târziu, pentru că experiența, practica este cea care îți consolidează partea de pregătire dar de la bun început, partea intimă, de onestitate, de demnitate, le ai prinse structura ta, așa lăsată de Dumnezeu. Dacă ești croit prost, lucrezi prost și o spun cu toată responsabilitatea”, afirmă judecătoarea Mariana Croitoru.
Magistrații, legați de jurământ toată viața
Magistratul spune că de acest jurământ este legat întreaga viață, pe perioada exercitării profesiei. Sigur că fiecare pădure are uscăturile ei și sunt și magistrați care au abandonat jurământul depus, l-au încălcat și au ajuns să fie condamnați definitiv pentru faptele lor. „Din păcate sunt colegi care au abandonat acest jurământ. Când spun lucrul acesta mă refer la fapte care ulterior au fost dovedite prin sancțiuni definitive, niciodată care nu sunt definitive, că au abandonat acest crez al jurământului depus la învestire. M-aș mai lega de obligația aceasta personală de jurământ în exercitarea profesiei, de faptul că sunt colegi care din onestitate, demnitate, au demisionat. Oamenii aceștia trebuie cunoscuți. Au făcut-o din motive personale, documentându-mă, am citit scrisoarea unui judecător care a făcut parte din asociația noastră profesională, în anul 2010 el a făcut un gest de demisie, l-a și motivat într-o scrisoare publică, adresată Statului Român. Am făcut vorbire despre acest coleg ca să se vadă că în societatea românească sunt și unii judecători care au apelat la acest gest, gestionat de anumite elemente ce țin de structura lui, nici nu-l criticăm, nici nu-l lăudăm, rămâne la latitudinea fiecăruia, dar vreau să spun că există judecători care au ales acest demers al demisiei, tocmai de la formula jurământului”, a mai adăugat Mariana Croitoru.
Adevărul trebuie să primeze!
Puterea și responsabilitatea de a spune adevărul oricând este nevoie de el stau în educația fiecăruia. Orice religie am fi, indiferent dacă suntem oameni de rând sau din rândul celor cu funcții înalte, nu trebuie să neglijăm responsabilitatea morală pe care o avem față de societate. „A face o afirmație care nu corespunde adevărului determină consecințe foarte grave, atât pentru tine cât și pentru alții. Pot fi consecințe de natură personală pentru că poți fi sancționat, identificat că ai declarat mincinos, dar și personal pentru că în opinia mea elementele acestea țin de identitatea persoanei, a eu-ului , onestitatea, integritatea sunt afectate. Odată făcută această mărturie, în timp te va afecta. Refuzul de a răspunde sub jurământ este incriminat ca element ce face parte din structura infracțiunii. Odată ce te-ai aflat într-un anumit loc, într-o anumită conjuctură , nu văd niciun motiv să nu răspunzi. Chiar normele canonice te obligă sa spui adevărul”, a spus în încheiere judecătoarea Mariana Croitoru, vicepreședintele Tribunalului Vrancea.
