L-am găsit ghemuit în patul său, cu fesul tras pe cap și învelit bine cu plapuma. Și-a adus de acasă, zice, și așternuturi, și pernă, și pătură… Să simtă totuși, că mai are ceva „al lui”… Că din septembrie, anul trecut, și-a schimbat domiciliul din satul Șindrilari, comuna Reghiu, într-o cameră a Căminului de bătrâni Mărășești deși, după cum mi-a mărturisit, „nu mi-am închipuit niciodată în viața mea că o să ajung aici. Aveam gospodărie frumoasă, cu vie, cu teren, am muncit mult, că am vrut să fiu fruntaș în comunitatea mea. Și-am și fost… dar dacă m-am îmbolnăvit…”.
Se ridică cu greu, se așează pe marginea patului, îmi spune să trag scaunul mai aproape și, în cuvinte simple, mă duce cu el înapoi, în trecut, în cătunul Vîlcani, acolo unde a început povestea emoționantă a vieții lui. „Acolo m-am născut și am avut 9 frați. Am dus-o greu, ce să vă spun… Toți îs morți acum, am rămas eu… M-am născut în 1916, când tata a plecat în război, în primul care a fost, și când s-a întors a trebuit să mucească, nu glumă. Era dogar și nu cred că aveam 13 ani când a trebuit să-l ajut la muncă. Ne duceam prin păduri, după brazi din care să facă doagele, până hăt departe, la Zboina, pe jos câte 15 kilometri. Am făcut și școală, șase clase la Vîlcani și două la Reghiu, cu ajutorul inspectorului Răileanu, toți îl cunoșteau… Am fost săraci și chinuiți, numai Dumnezeu știe câte mămăligi am mâncat pe drumuri, prin păduri… Până când am plecat în armată”, povestește nea Ion.
Își amintește cum în 1939 a fost concentrat, iar după doi ani de armată în Focșani, la Regimentul 1 Căi Ferate, a plecat la război, la fel ca alți tineri ca și el, fără să știe prea mult ce înseamnă asta… „M-am dus la război sergent, cu grad de plutonier. A fost urât și greu, tare greu… Am ajuns cu nemții până la Cotul Donului și-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ținut pe palmele lui, pe mine, un păcătos de pe fața pământului… Că numai El m-a salvat odată, când patrulam de-a lungul unei ape, într-o zonă în care erau mine băgate în pământ. Dacă greșeai și călcai pe una, erai mort. Și s-a întâmplat de-am alunecat cu piciorul și atâta am zis, «Doamne, nu mă omorî aici». Și în secunda aia ceva m-a aruncat de acolo cu putere și m-am trezit pe malul celălalt, trântit… Dar am trăit. Și nu m-a aruncat explozia, că n-a explodat nimic. Numai Dumnezeu a fost!”, spune, cu convingere, nea Ion.
Face o pauză, să-și tragă sufletul. Rămâne cu privirile pierdute în adâncimea acelor timpuri… Și reia povestea cu vorbe grăbite, amestecate, repezi, ca și cum nu i-ar mai ajunge timpul să povestească tot ce-a trăit. „Când suna goarna, știam că se opresc focurile. Ne așezam direct pe jos să dormim, să mâncăm… Dar când a venit iarna a fost cumplit. Erau, cred, minus 50 de grade și mi-au pocnit obrajii de ger. Rușii aveau pantaloni groși din pufoaică, noi cu pantalonii de militar și izmana… S-au pierdut mulți atunci, de ger… când a venit retragerea”, își amintește veteranul.
Spune că a fost repartizat în Divizia Tudor Vladimirescu, cu care s-a întors în România, de unde a luat-o din nou la marș, cu rușii de această dată, spre Berlin. „La 9 mai 1945 eram în Praga, în Cehoslovacia, când s-a sunat goarna să nu se mai tragă niciun foc. Se terminase, trebuia să ne întoarcem acasă. Pe jos ne-am întors, că nemții, când s-au retras, au distrus poduri, căi ferate, șosele… Am mers așa, prin vii, prin păduri, peste dealuri, urmărind harta, din luna mai până în septembrie, iar când am ajuns în sfârșit la București, ne-au ținut 16 zile în carantină și apoi ne-au trimis acasă”, își amintește veteranul.
Viața de după război…
…i-a rânduit-o Dumnezeu lui nea Ion liniștită și îndestulată, pe măsura muncii lui. Întors din război, a avut norocul, zice, să o cunoască pe Maria, care i-a devenit soție. „O fată frumoasă, cu fire iute, dintr-o familie harnică și cinstită. Cu ea am trăit 45 de ani. Avea 75 de ani când a murit… De inimă…”, zice, trist, la rândul său cu inima frântă. Au avut două fete, una plecând prea devreme la Cer, iar cealaltă căsătorită tocmai la Lugoj. „Patru nepoate am de la ele. Și mai am nepoți mai mulți, de la ceilalți frați. Olimpia, o nepoată de soră, care stă la Unirea, Odobești, m-a îngrijit zece ani… Dar n-a mai putut nici ea…”, spune.
Și și-a făcut nea Ion, cu nevasta lui, în comuna Reghiu, unde s-a mutat, casă și gospodărie de-a ajuns cunoscut ca cel mai harnic și mai cumpănit om din sat. „La început am lucrat cu boii, am crescut vite. Pe parcurs, prin 1950, am intrat în serviciu la IFET Focșani, șef depozit la Poienița (actualemnte Șindrilari – n.r.). Era, pe vremea aia, un tren mic care aducea lemne de la Odobești, era tren pe Valea Milcovelului… Soția mea a fost angajată telefonistă, aveam telefonul acasă la mine, și ea ținea legătura permanent cu toți salariații. Când veneau aici cu transporturile le era foame, sete și făcea nevastă-mea și câte 5-6 mămăligi pe zi…”, zice nea Ion.
Spre veșnicie, cu actele în servietă și amintirile în suflet
Încet, se ridică de pe pat. Nu-și ia bastonul, deși se vede clar că ar avea nevoie de el chiar și pentru cei doi pași câți trebuie să facă până într-un colț al camerei, unde își ține servieta. O servietă veche, cum numai unii bunici mai au, poate, ascunsă în cine știe ce colț al podului… De atâta purtare, pielea din care e făcută a crăpat, dar nea Ion e tare mulțumit că are, încă, cele două catarame ale încheietorilor bune, așa încât actele pot fi păstrate în ea, în siguranță. „Două serviete am avut în viața mea. Asta-i a doua, pe prima am aruncat-o demult. Cu asta am mers peste tot, și când lucram, și după aia. Mi-am pus actele în ea, toate, și alea de la pensie, că-n 1971 m-am pensionat”, îmi zice, scoțând, cu gesturi încete, legitimația de veteran. E mândru de ea, tare mândru. Știe că veterani ca el au mai rămas puțini. Foarte puțini. Știe că amintirile sale vor deveni istorie odată cu el și-i pare rău că nu-l mai ține „capul, să mi le pot aminti pe toate”.
Nu mai ține minte când, exact, a început să nu se mai poată descurca singur. Își amintește însă că la un moment dat s-a îmbolnăvit și, pentru că acolo, în sat, „era casa mea, biserica și casa parohială una lângă alta, când mi-a venit rău odată m-am dus și i-am zis preotului, și el m-a adus la Focșani, la Spitalul Militar. Și după aia i-am făcut act pe casă și pe tot ce am eu, toată averea, cu condiția să aibă grijă de mine până mor. Dar a murit el mai întâi… Iar preoteasa n-a mai putut nici ea, că e și ea în vârstă. Și atunci, ce era să facem? A vorbit și ea, și Otilia, nepoată-mea, să merg într-un cămin, mai întâi au vorbit la Odobești, dar nu mai erau locuri, așa că pe 23 octombrie anul trecut am venit aici”, spune veteranul.
Zice că-i este rău, că suferă cu inima, că are probleme cu plămânii, dar cel puțin acolo, la Cămin, are medicul aproape și oameni care se îngrijesc să-i facă zilele lipsite de griji. A vorbit chiar și cu preotul să vină să-i facă un maslu și ar vrea ca acesta să se grăbească „să mă împărtășească. Să nu mor ca un câine, neîmpărtășit…”.
Cu lumânarea și chibritul pe noptiera de spital
Ce-a mai rămas dintr-o viață de om? Din viața bravului vrâncean veteran de război Ion Vâlcan? Dintr-o existență de 98 de ani? Stă așezat pe pat și povestește în continuare. Îi place să povestească. Simt până-n adâncul inimii nevoia lui de afecțiune. Îi mângâi mâna ce mângâie, la rândul ei, servieta bătrână. Privesc în jur. Cuvintele lui se lovesc, blând, de chiuveta la care s-au spălat, mai demult, doctorii și asistentele fostului spital. De barele patului impersonal cu așternuturi, totuși, personale. De dulapul cu două uși în care și-a adus, omul, hainele de acasă. De tablourile care încearcă, inutil, să încălzească albul auster al pereților… De noptiera pe care odihnesc un tranzistor. Un ceas. Câteva icoane. Și o lumânare, alături de o cutie de chibrituri… Și-mi amintesc cuvintele trimise prin email, de dimineață, de directorul Căminului, Daniel Drăgan: „Astăzi, pe la ora prânzului, în biroul meu ajunge destul de greu un bătrânel. Este nenea Vâlcan. Ion Vâlcan. Suflă greu, se așază pe scaun și mă întreabă ceva. Aștept să își tragă sufletul, apoi îi răspund că i-am făcut programare la dentist. Nu prea mă crede și atunci îl sun pe Radu, dentistul, ca să îi confirme programarea. Mai are un dinte care stă să-i cadă și îl deranjează la mâncat”…
Și-mi mai scria Daniel Drăgan că „Statul îl onorează pe erou cu o pensie de veteran, cu care nea Vâlcan se mândrește. E de două ori mai mare decât a altora, aproape 400 de lei. Èši se umple gura când spui o asemenea sumă. Noroc că a muncit după război și are și 800 de lei pensie de stat. Acum e aici, la noi, și vrea să trăiască în continuare, să se bucure de viață. Are o aparținătoare care vine și-l caută, și căreia i-a lăsat moștenire averea lui. Probabil averea lui de preț este povestea vieții sale. Sunt mândru că sunt contemporan cu nea Vâlcan. Simt aici, alături de el, libertatea de care mă bucur. Simt că trăiesc bine datorită lui. Și a celor ca el, care sunt puțini. Din ce în ce mai puțini. Să știm să-i prețuim. Nu au nevoie de nimic. Doar de o vorbă bună, de la țara lui, România”…
Așa că m-am dus să-l cunosc. Să-i dăruiesc și eu o vorbă bună. Și să-l ajut să vă dăruiască el însuși, dumneavoastră, înainte de a fi prea târziu, averea sa cea mai de preț: povestea unică, emoționantă a vieții sale. Povestea unui om simplu, scrisă în 98 de ani de muncă, suferință, chiar și sânge… Povestea unui veteran de război.
