MEMORIA INTIMĂ A JURNALULUI: SINGURĂTATEA CRITICULUI

    Mircea Dinutz (n.24.10.1948, Bacău – m.19.02.2013, Focșani) a fost, indiscutabil singurul critic literar din Vrancea cu deschidere și recunoaștere națională, din toate timpurile. A trăit modest, într-un apartament din centrul orașului Focșani, în austeritatea nobilă pe care ți-o dau cărțile din bibliotecă. În ultima perioadă a vieții ieșea rar în public, datorită sănătății în special, dar și din cauza unei deteriorări a vieții literare din Vrancea pusă pe seama dispariției unor scriitori de generație: Ion Panait, Corneliu Fotea, Florin Paraschiv, Dumitru Pricop, Constantin Ghiniță… Perioada în care fusese scrisă splendida și marea literatură din Vrancea era pe cale de dispariție, iar frumoasa boemă culturală din târg era suprimată de furibundul capitalism românesc. Mulți scriitori venerau trecutul (cu înțelesul de timp, din reflex, după pierderea vârstei poetice) și asistau tăcuți la destrămarea unui rost al vieții culturale din oraș. Aceasta pare să fi fost atmosfera pe care o resimțea Mircea Dinutz în ultima perioadă din viața sa și în care s-a întâmplat să moară.
      Pentru a ilustra această atmosferă și, în general, solitudinea criticului literar, reproducem câteva fragmente din articolul „A fi critic în provincie”, publicat de Mircea Dinutz în ziua de 10.08.2011, care ar putea să refacă atmosfera din micul apartament din centrul orașului în care trăia singur și scria MD: ,,Oricâte speculații s-au făcut, se fac și se vor face despre statutul scriitorului trăitor în provincie, prolific, zâmbitor cu fața către posteritate și, mai ales, îngăduitor cu Centrul care nu-l „vede” și nu-l confirmă, trebuie să recunoaștem că valoarea recunoscută de un cerc foarte restrâns de prieteni (de pahar) sau, într-un mod mai generos, de „eul” răsfrânt în apele limpezi și prietenoase ale oglinzii, nu e suficientă. Mitomania nu oferă un scut destul de puternic pentru a-ți proteja propria imagine despre tine sau pentru a te proiecta cu îndrăzneală (și aroganță) în elita scriitorimii (încă) în viață. „N-au scris despre mine Manolescu și Simion” – reflecta deunăzi creatorul Vasile V. Vasile, plictisit și apolinic – „cu atât mai rău pentru ei!” Nu știm cât de mult au suferit distinșii critici pentru această impardonabilă eroare, dar cert este că Vasile V. Vasile este mai mulțumit ca niciodată de opera sa; de două ori pe lună își numără cărțile și se antologhează: o face cu nesfârșită dragoste, tandrețe și încercat de fiorul nemuririi! Mitomania nu oferă un scut destul de puternic pentru a-ți proteja propria imagine despre tine sau pentru a te proiecta cu îndrăzneală (și aroganță) în elita scriitorimii (încă) în viață.”
    Tipurile umane de genul Vasile V. Vasile ,,sunt o prezență mai degrabă întristătoare, decât amuzantă! Nici o îndoială că în provincie trăiesc și scriitori adevărați, creatori autentici, a căror fibră intelectuală și morală vibrează doar în fața frumosului și adevărului, dar acestora le lipsește agresivitatea și vitalitatea pe care le au întotdeauna impostorii și mediocrii! Acesta este motivul pentru care considerăm că pericolul cel mai mare ar fi ca ei să acopere vocea celorlalți, să sufoce prin cantitate și să descurajeze prin insistență!”
    ,,Care e rolul criticului într-un asemenea context? În teorie, toți suntem de acord: criticul trebuie să fie imparțial, să spună un nu hotărât nonvalorii, să exploreze semnificațiile operei, să descopere ce anume asigură specificitatea acesteia, să demonstreze convingător acest lucru. În practică, lucrurile devin cu mult mai complicate: constați că nu poți fi chiar imun la natura relațiilor de prietenie sau inimiciție, poziția socială a celui comentat, să nu ții cont (fie și inconștient) de gruparea literară căreia îi aparține etc. E o întrebare suplimentară dacă un critic își poate păstra intactă, în timp, capacitatea „de a admira” și de a-și motiva lucid această admirație (v. Al. Paleologu – Funcția și arta criticii, 1980). Cu vârsta, „răutatea” aceea, atât de necesară criticului, născută din dragoste pentru literatură și pentru adevăr, se diminuează sau se convertește într-o exegeză care se sustrage verdictului de valoare.”
    ,,Când trăiești, însă, în provincie, unde – în anii din urmă – numărul scriitorilor crește în proporție amețitoare, când fiecare cunoaște pe fiecare, când te miști permanent într-un cerc strâmt al intereselor și calculelor meschine, când grupuri, grupulețe și grupări se ciocnesc zilnic, fără să fie prea clar ce anume au de împărțit, când sub semnul contagios al vanității se nasc monștri, calitatea de comentator al textelor literare e subminată din start: ori devii un pudel (în traducere, „critic de casă”), dovedind că știi să faci frumos (!) și satisfăcând „orizontul de așteptare” al poetului sau prozatorului (dar nu al publicului) printr-o pledoarie cât mai convenabilă lor, ori reușești (succes garantat!) să devii, într-un timp relativ scurt, pentru mulți dintre ei, inamicul public nr. 1, cel care le amenință confortul și imaginea atât de odihnitoare despre sine! Vor curge spre tine toate acuzele posibile: de la cele care privesc viața particulară (oare ce legătură au cu actul critic?) până la cele de incompetență, interese obscure, poate chiar politice (?!)… În varianta ideală, cronicarul literar n-are mamă, n-are tată, nici prieteni sau vecini de scară.”
    ,,Se maiobservă, din păcate, la unii din reprezentanții noului val de critici, o atitudine mai mult decât arogantă și, în orice caz, exclusivistă în numele postmodernismului, pe care l-au îmbrățișat cu toată ardoarea, în numele unor principii postmoderne insuficient asimilate și, cred eu, inadecvate obiectului analizei, neagă, distrug, contestă orice sau aproape orice. Nu există critică postmodernă, nici nu are cum să existe așa ceva!!… Chiar dacă literatura se naște din literatură, ea se judecă doar ca literatură, cu mijloacele consacrate. Funcțiile criticii au rămas aceleași. Pe de altă parte, nimeni n-a reușit să mă convingă vreodată că metoda, oricare ar fi ea, face un critic; mai degrabă, invers! Cred în virtuțile textului și în capacitatea acestuia de a emoționa, de a provoca, cerebral, de a ne angaja cu întreaga noastră ființă.,,                                          
    ,,A fi critic în provincie înseamnă, în primul rând, să-ți asumi riscul de a fi anonim. Să înfrunți reaua-credință a unora, povara vanității altora, meschinăria celor mai mulți, să fii pus la zid, murdărit, calomniat!…”,,Åži să visezi, din când în când, că ești pudel!”