Ion Stanciu, de 68 de ani, din satul Românești, comuna Nistorești, rapsod popular și îndrumătorul Formației de cimpoieri din localitate, este ultimul făuritor de cimpoaie din România. El va fi prezent mâine, începând cu ora 14.00, la Atelierele de meșteșuguri tradiționale din Piața Unirii din Focșani, organizate în cadrul Festivalului „Bachus 2013”, și va face o interesantă demonstrație a acestui meșteșug pe cale de dispariție. Pentru cimpoaiele realizate de mâinile sale i-au bătut la poartă, de-a lungul timpului, americani, unguri, francezi, englezi, bulgari, sârbi și moldoveni, care au venit special să le cumpere. Iar modul în care nea Ion construiește aceste instrumente străvechi a suscitat curiozitatea multor nații de pe planetă, el fiind invitat să facă demonstrații și să participe la festivaluri din Statele Unite ale Americii, Germania, Ungaria, Cehia, Bulgaria, Anglia, Republica Moldova, etc. Lucrând de zor la crearea încă unui cimpoi, el ne-a povestit ieri, în căsuța sa albă, cocoțată pe un deal, care sunt tainele acestui meșteșug al cărui singur purtător a rămas. Iar la urmă, cu cimpoiul sub braț, îmbrăcat în straie naționale și învăluit de incredibila ninsoare de octombrie, a făcut să răsune văile de cântecul când vesel, când trist – așa ca viața însăși – al sufletului său…
Dac-ar fi să ne luăm doar după DEX, cimpoiul nu este altceva decât un instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf de piele și din mai multe tuburi sonore prin care trece – muzical – aerul din burduf. Dar dacă ar fi să-i dăm o definiție după discuția cu nea Ion, ultimul român care-l mai construiește de la A la Z, atunci am putea spune că este pur și simplu o continuare a omului, trupește și sufletește. „Primul cimpoi l-am făcut la 7 ani, primitiv, dintr-o bășică de porc. Văzusem cum face tata și am zis să încerc așa, de învățătură… Tata a fost primul care a făcut cimpoaie aici. A fost pe front și acolo a văzut unul care cânta cu un astfel de instrument, dar primitiv făcut. Când s-a întors acasă a spus că încearcă să facă și el, și a reușit. Și din cinci frați, câți am fost, trei fete și doi băieți, eu m-am îndrăgostit de meșteșugul ăsta și nu m-am lăsat de el nici până-n ziua de azi”, a spus nea Ion. Și să nu credeți că nașterea unui cimpoi care să prindă efectiv viață și să cânte, e un lucru simplu. El este realmente un instrument prețios pornind de la materialele care-l compun și până la degetele care-l migălesc cu finețe de ceasornicar!
Privind cele câteva instrumente înșirate pe lavița din odaia meșteritorului lor, mai că așteptai să prindă viață! Realizate din piele de ied, cu tuburile din lemn zăcând ca niște membre ostenite și cu capetele împodobite de ochi strălucitori, ele ofereau un tablou oarecum straniu privirii nostre de orășeni obișnuiți cu ecranele computerelor și cu imaginile difuzate la televizor. A fost suficient ca nea Ion să ia voinicește unul în brațe, să-i arunce un „picior” sub propriul braț, să prindă altul, cu dichis, între degetele pregătite și să înceapă să sufle în cel de-al treilea, pe care și l-a fixat între buze… și miracolul s-a produs!
Burduful cimpoiului s-a umflat de parcă lighioaia din care a fost făcut a înviat și, sub apăsarea brațului rapsodului, a început să-și verse – cu țiuit lung, continuu, acompaniat de un altul, de-o vibrație precisă, armonioasă a cântecului popular – bucuria de viață! Sau cine știe… vestea tristă a sfârșitului ei… Pentru că, pentru fiecare cimpoi făurit, un ieduț a trebuit să moară… „Blănițele de ied le-am cumpărat de aici din sat, de Paște. Se jupoaie iedul, apoi blănița este pusă la soare două zile. După asta, am dat-o la zer de oaie sau de vacă, în care am adăugat câte 100 de grame de sare la kilogram. Se lasă acolo cam 14-15 zile, la o temperatură între 25 și 30 de grade. Apoi se scoate de la dubală (din zer – n.r.) și o duc aici, la râul Năruja, în care o spăl bine și o pun la uscat, neapărat la umbră, cam 2-3 zile. La sfârșit se trage pojghița de piele de dedesubt și rămâne doar pielea cu blănița naturală de capră”, explică nea Ion.
Și să nu vă închipuiți că respectiva blăniță este tăiată pe undeva și apoi cusută, ca să ia forma de burduf! Nici vorbă! Are doar o tăietură la gât și alta la coadă, locuri pe care meșterul făurar reușește apoi să le etanșeze strângându-le cum numai el știe, pe dinăuntru, cu sfoară. Garantat, nu iese la final, nici o gură de aer din burduful umflat! Decât, bine-nțeles, pe țevile pe care trebuie.
Caraba, bâzoiul și suflătoarea – din lemn de tisă
Burduful însă, chiar dacă cere perfecțiune, nu este totul, spune nea Ion. În el trebuie să dea trei găuri în care va monta, etanș, celelalte trei componente: caraba și bâzoiul, fiecare cu „ancea” sa interioară, și suflătoarea. Cu excepția „ancei” – o lamelă mică, extrem de fină realizată din trestie și care este fixată pe carabă și bâzoi pentru a produce sunetele sau pentru a le intensifica, caraba și bâzoiul se fac din lemn de tisă. Lemnul tisei, arbore extrem de prețios, întotdeauna verde, care poate atinge și 1000 de ani, se găsește și prin munții Vrancei și este folosit îndeobște în tâmplăria fină sau sculptură. Însă lemnul tisei, ca să fie bun pentru făcut cimpoaie, trebuie lăsat la uscat la umbră un an întreg, iar după aceea adus în casă și ținut la temperatura camerei încă șase luni. Apoi, pentru ca sunetele să iasă armonioase, totul depinde de priceperea meșterului.
„Iau bucata de lemn, o tai la dimensiunea care trebuie și, ca să fac caraba, dau mai întâi o gaură pe lung. Apoi o subțiez la strung până ajunge la dimensiunea unui fluier. Cu custurea (un cuțit cu trei tăișuri, de diferite dimensiuni – n.r.) îi fac până la șase găuri, la câte doi centimetri distanță. Ancea o fixez pe interior, la gura carabei. Cere multă migală pentru că este cea care dă tonul cimpoiului”, explică nea Ion, arătând că pentru asta schimbă custurea inițială, cu alta foarte mică, extrem de fină. Fixează ancea pe carabă sub ochii noștri. Suflă în ea și, nemulțumit de sunet, mai retează infinitezimal din ance, o potrivește în sus și-n jos până când sunetul acesteia se armonizează cu pretențiile lui. „Aceste instrumente foarte greu se construiesc”, oftează, serios.
Lasă caraba deoparte și trece la realizarea „bâzoiului”, numit și basul cimpoiului. Cu alte cuvinte, fluierul care scoate bâzâiala lui caracteristică cu nota fundamentală, permanentă pe tot parcursul intonării melodiei. „Acesta e tot din lemn de tisă și are ca lungime, 30-32 de centimetri. Pe ăsta îl fac la strung, iar într-un capăt îi fac o pâlnie, care e foarte importantă pentru că dă rezonanța instrumentului. Și bâzoiul are o ance care trebuie să fie în ton cu cea a carabei, altfel sunetul nu e armonios”, zice nea Ion și, după câteva șlefuituri ajustatoare la pâlnia bâzoiului, câteva potriveli la ancea acestuia și două-trei suflări în el, îl lasă mulțumit, deoparte.
Iar când vine vorba de „suflătoare”, adică fluierul prin care rapsodul introduce aerul în burduf, ne dăm seama că treaba devine și mai complicată! „Trebuie să fie lung de 12 centimetri și orificiul prin care suflăm, de 4-5 milimetri. Suflătoarea are o supapă de închidere la capăt de aceea o izolez bine cu ață ca să pot s-o prind etanș de burduf. Ca să-i dau gaura asta până la capăt suflătorii folosesc predcanul (un sfredel foarte mic-n.r.). Și odată montată și suflătoarea, cimpoiul e gata, se poate cânta”, spune, mulțumit, nea Ion și mângâie cu mândrie blana instrumentului tocmai născut. „La ăsta i-am lăsat și bărbița, a fost un țepușor și am zis să-l las așa”, explică.
„Învăț copiii să ducă tradiția mai departe”
Pentru că nu se poate resemna ca odată cu el să dispară și orice urmă de meșteșug al cimpoaielor, nea Ion s-a încăpățânat să sădească în sufletele copiilor această artă. Astfel, de zece ani încoace, de trei ori pe săptămână, în propria casă îi învață cum se fac cimpoaiele, ba și cum se și cântă la ele. „De zece ani am jumătate de normă la Școala de Arte și Meserii din Focșani și vreau neapărat ca acești copii să ducă tradiția mai departe. Știu că în ziua de azi e greu, că tradițiile mor pentru că oamenii nu mai au timp de ele, trebuie să alerge să facă bani ca să poată trăi… Eu, de exemplu, fac cimpoaie care costă între 200 și 350 lei, dar câte pot să vând pe an? Mă bucur totuși că sunt copii interesați, chiar și medicul veterinar de aici din sat a venit să învețe… Le arăt și cum se fac piculina și trișca, tot niște instrumente de suflat cu care se cânta pe vremuri la horă, la baluri, dar și fluierele de diverse mărimi”, spune.
Și pentru că e îndrăgostit iremedial de arta tradițională și mai ales de sunetul cimpoiului, încă de când avea 25 de ani, îndrumă vestita formație de cimpoieri din Nistorești, numită chiar „Ion Stanciu”. „Mai suntem doar opt din câți am fost, dar mergem la toate festivalurile și concursurile. Suntem toți în vârstă, dar mai luăm cu noi și câte doi, trei copii, să țurluie și ei. Că și eu, când eram mic, mă gândeam când mergeam cu tata la repetiții seara, măcar pe jumătatea lui să învăț a cânta la cimpoi… Și uite că am reușit. Cred că am peste 150 de diplome de pe la festivalurile concurs la care am participat”, spune, râzând.
Marea lui pasiune însă, care l-a însoțit întreaga viață și chiar i-a dat puterea de a depăși clipele grele, rămâne făurirea de cimpoaie. Cimpoaiele, instrumente despre care în scrierile românești se pomenește încă din secolul șaisprezece. Și pe care numai el, din toată România, știe și se încăpățânează să le mai facă!
