La șapte ani de la trecerea în neființă a soților Maricica și Åžtefan Bălan, chiar în ziua în care locotenent-colonelul Åžtefan Bălan, comandantul Batalionului 280 Infanterie Mecanizată, se întorcea din Irak, fiica Andreea, care a supraviețuit accidentului, a pregătit un ceremonial și o zi care să-i readucă în amintirea celor ce i-au cunoscut pe părinții săi. Pentru Andreea, care nu a participat la înmormântarea părinților săi, fiind în comă, ziua de astăzi va fi ca o nouă regăsire. Andreea ne-a dezvăluit cum a trecut peste durerea pierderii ambilor părinți, cum a reușit să fie puternică și să își îmbărbăteze bunicii. Mai mult decât atât, ea ne-a vorbit despre momentul care i-a adus necazul…
Se spune că cel mai greu lucru pe lumea asta este să îți vezi copilul murind. Dar oare câtă durere poate să fie în sufletul unui copil ai cărui părinți se sting sub privirile sale disperate? Câte răspunsuri poate să caute un astfel de suflet? Cui să se adreseze pentru a primi alinare? Andreea Bălan este fiica soților Maricica și Åžtefan Bălan, decedați într-un accident de circulație, în urmă cu șapte ani, la ieșirea din Râmnicu Sărat spre Focșani, chiar în ziua în care locotenent-colonelul Åžtefan Bălan, comandantul Batalionului 280 Infanterie Mecanizată, se întorcea din Irak. Fata, care a supraviețuit ca prin minune accidentului, acum în vârstă de 21 de ani, deține toate răspunsurile și a găsit puterea înăuntrul său pentru a trece peste toată durerea.
Andreea se afla în mașină în momentul accidentului și la numai 14 ani și-a văzut părinții murind, după care nu a mai știut de ea… a intrat în comă și s-a trezit la mai bine de o lună, când părinții săi erau deja înmormântați.
Acum, la șapte ani de la nefericitul eveniment care a dezbinat o familie sănătoasă și fericită, Andreea, care nu a putut participa la înmormântarea părinților săi, consideră ca o datorie morală față de cei care i-au dat viață, să le organizeze comemorarea celor șapte ani de la deces, împreună cu slujba și pomana ulterioară. Toată săptămâna s-a ocupat de detalii și își dorește să fie la fel de puternică și astăzi ca pe parcursul celor șapte ani în care a fost lipsită de căldura părinților săi. Nu a fost singură, i-a avut alături atât pe bunicii paterni cât și pe bunicii din partea mamei și nu de puține ori ea a fost cea care i-a îmbărbătat, pentru ca aceștia să treacă peste momentul dificil al pierderii copiilor.
Astăzi, Andreea, la cei 21 de ani pe care îi are, privește viața prin ochii unei persoane mature, nu învinuiește pe nimeni, nu plânge în fața lumii și știe că părinții ei o aud și o protejează de acolo de unde sunt. Am însoțit-o ieri pe Andreea într-o ultimă vizită înainte de comemorare, la mormântul părinților săi din Cimitirul Nordic. Ne-a condus cu pași fermi, demni de urmașul unui mi¬ litar, către locul unde părinții săi se odihnesc. „În perioada în care a avut loc înmormântarea, am fost în spital, eram în comă și nu am putut să asist la această înmormântare. Acum, după șapte ani, am înțeles că este ca un fel de a doua înmormântare, și atunci vreau eu să mă ocup, că este datoria mea cumva să-i fac pe ai mei mândri că mă ocup eu de asta. Cei șapte ani au trecut destul de greu. La început, un an de zile, a trebuit să întrerup toate activitățile cu care eu eram obișnuită, pentru a mă recupera, de fapt pentru a învăța să trăiesc din nou. Practic, am luat-o de la zero. Aveam 14 ani și o lună când s-a întors tata din Irak și l-am întâmpinat pe aeroport. Am plecat de dimineață cu mașina noastră, mama a condus, eu am stat în spate. Am ajuns la aeroport, unde a ajuns ultima tură de militari odată cu tata. Åžtiu că la aeroport era foarte multă presă și tata a acordat interviuri, pentru că practic el a predat misiunea încheiată cu succes, misiune de apărare și calmare a spiritelor din Irak, datorită evenimentelor politice și nu numai. Åžtiu că ne-a luat în brațe, ne-a îmbrățișat atât pe mine cât și pe mama. Nu-l văzusem de șase luni, de fapt ne vedeam la camera web dar nu e același lucru ca și cum ar fi fost lângă noi”, a început Andreea povestea celei mai grele zile din existența sa.
„Mi-au spus că mama s-a dus să-l îngrijească pe tata, care s-a rănit”
Fiica soților Bălan își amintește momentul accidentului. Mașina lor se afla în capătul șirului de mașini ale militarilor care se întorceau acasă. Andreea spune că își amintește când tatăl său a frânat atunci când o mașină roșie a atins cu oglinda mașina lor, și apoi mașina care s-a rotit… și apoi mașina neagră care a intrat în ei. Mașina în care se afla familia Bălan s-a ciocnit de un alt autoturism care venea pe contrasens.
Cu o voce calmă, stăpână pe sine, tânăra spune că suflul impactului a ajuns mai târziu la ea, și-a auzit mama țipând, i-a văzut murind și apoi… întunericul. „Momentul accidentului nu mi l-am amintit imediat. De fapt, l-am visat. M-am trezit la spital dar nu îmi amintesc cum… de-a lungul timpului am pus destule întrebări legate de ai mei. Lumea nu putea să îmi spună, „Åžtii? Părinții tăi au murit!”, mi se spuneau diverse aspecte neadevărate, cum că mama ar fi plecat la tata, să îl îngrijească, pentru că s-a rănit. La un moment dat știu că doamna doctor Liliana Pădure, de la Budimex, la Centrul de Recuperare, pentru că eu am fost luată de la zero, am fost învățată să merg, am învățat să vorbesc, să mă integrez printre oameni, fiind ruptă de realitate o lună și două săptămâni, mi-a spus că părinții mei sunt doi îngerași, sunt în rai. Din ce mi s-a povestit de către medici și asistente, se temeau de evoluția mea, pentru că în momentele înmormântării alor mei, de la 12 până pe la 16, eu nu mă decideam dacă vreau să mor sau dacă vreau să trăiesc. Probabil se producea acea ruptură dintre mine și părinții mei. După ce s-a terminat înmormântarea mi-am revenit. După ce am aflat, am vrut să merg la cimitir”, povestește Andreea, chiar la căpătâiul celor care i-au oferit viața.
Atunci când a văzut pentru prima oară mormântul a fost însoțită de rude. Era nevoie să i se explice unde era înmormântată mama, unde era tata și că aici sunt doar trupurile. Încercau să o încurajeze. De-a lungul timpului, după ce s-a obișnuit cu ideea că părinții ei sunt acolo, ceva a legat-o de acel loc. „Am venit destul de des aici, veneam cam de vreo două- trei ori pe săptămână. Nu veneam ca să văd mormântul ci ca să aprind o lumânare. Oriunde mă duc, mă duc la biserică să le aprind lumânări și mi se pare că e datoria mea să o fac în continuare”, a mai adăugat tânăra.
„Când vine cineva și îți spune ce semeni cu părinții tăi, îți dai seama că ei trăiesc prin tine!”
Andreea a fost prima care a înțeles că viața i-a fost lăsată pentru ca să facă ceea ce părinții săi nu au avut timp. A trecut peste moment, astăzi a devenit o tânără studentă la Sociologie și Asistență Socială, care învață pentru a ajuta oameni, chiar dacă recunoaște că nu a fost ușor să se ajute pe sine însăși. Evenimentul ce va avea loc astăzi în Cimitirul Nordic are o importanță deosebită pentru cea care nu a putut să-și mai vadă pentru o ultimă oară părinții. „În clasa a VIII-a mă mai duceam la câte o oră cu colegii, răspundeam la ore, mă simțeam mai bine când vedeam că sunt în stare să fac ceva. Bunicii au fost cei care m-au îngrijit. Durerea lor e și durerea mea. E foarte greu când vine cineva și îți spune, ce semeni cu mama ta, sau ce semeni cu tatăl tău. E ceva care te leagă cumva într-un mod ciudat, de ei, odată ce lumea îți spune că semeni, ori cu unul ori cu altul, ori cu amândoi, îți dai seama că ei trăiesc prin tine, și atunci e o altă îndatorire de om pe care o ai. Ei oricum mă aud… eu dintre toate persoane care au avut legătură cu acest eveniment, eu am fost prima care l-am acceptat cu adevărat. Eu am acceptat că nu îi mai vedem, nu îi mai auzim, nu îi mai simțim, fizic vorbind. Dar odată ce ei sunt prezenți în mintea și amintirile noastre ei sunt vii. De fapt, inimile noastre păstrează oamenii dragi lângă noi, asta m-a ajutat să trăiesc. E greu să vezi că unii au lângă ei sprijinul părinților iar tu, nu… ajungi să înțelegi că moartea fizică nu este moarte, ei trăiesc prin noi atunci când noi povestim despre ei. Ziua aceasta e foarte importantă pentru mine. Dacă nu am putut să asist atunci o pot face acum. Aveau aceeași dată de naștere. Din ceea ce am vorbit cu preoții, mi s-a explicat că fiind în aceeași zi, aveau un singur înger păzitor și nu puteau fi separați și să fie luat doar unul dintre ei pentru că practic aveau același destin în ceea ce privește moartea”, spune Andreea.
În toți anii în care părinții săi au lipsit, la educația și creșterea sa au vegheat atât bunicii materni cât și cei paterni. Mama Maricicăi, bunica Andreei, a însoțit-o ieri la cimitir și nu a putut să își ascundă lacrimile. „A fost groaznic. Îmi amintesc… eram la Tulnici… nu aveau curajul să ne spună dar a fost cineva mai curajos și ne-a spus. Nu ne așteptam, e ceva groaznic, să apere Dumnezeu pe toată lumea de un așa destin!”, a spus bunica Andreei.
Ceremonial de dezgropare, după 7 ani
Andreea ne-a dezvăluit puțin din ceea ce a organizat în amintirea părinților săi, la comemorarea celor 7 ani de la deces. „La ora 10.30 părintele duhovnic va sfinți hainele pe care le dăm de pomană, o să vină acasă. Am decis să dau de pomană hainele vechi, nu are rost să rămână în șifonier. E mai util să le folosească cineva. Avem invitați, la 11.30, va avea loc un ceremonial de dezgropare, ritualic, la care vor participa doi preoți și cunoscuții, o să se pună pânze pe mormânt, o colivă și hainele o să se dea de pomană. După ceremonial, la restaurant va urma pomana. Un meniu special. Bunicul a vorbit la unitate și le-a spus celor care vor să vină dintre foștii colegi că o pot face și unii dintre ei s-au oferit. De-a lungul timpului am asistat la evenimente militare, am fost chemată. Tata mă lua cu el la unitate”, ne-a mai spus Andreea.
Soții Maricica și Åžtefan Bălan au sărbătorit de mai multe ori data nașterii împreună, respectiv ziua de 1 august 1967, dar au împărțit și aceeași zi a morții, 28 iulie 2006 și au fost înmormântați chiar de ziua lor, în locul de veci al familiei, din Cimitirul Nordic.
