Au între 8 și 15 ani. Locuiesc în colibe mizere din primăvară până-n toamnă sau își petrec nopțile prin culcușuri înghesuite, în vreo magherniță a „patronilor” ce îi tocmesc să le îngrijească vacile. Murdari și flămânzi, cu picioarele afundate prin noroaiele islazurilor sau cu trupurile sfârșite de dogoarea nemiloasă a soarelui, zi după zi, copiii văcari ai Vrancei merg la „serviciul” ce le scoate familiile din foame. Au fețele arse de vânt, mâini bătătorite, exprimare onomatopeică, priviri îndobitocite și… niciun vis. Nicio speranță. Nicio ambiție. „Îmi dă patronul 300 de lei. Îi trimit acasă, la Mărășești. Suntem 12 de toți, șase mici. Mama și tata n-au de lucru. Am mai fost și la patroni din alte sate, pe la Cosmești, Mărășești, Străjescu… Că n-avem ce mânca acasă. A trebuit să renunț la școală după șapte clase”, a spus Robert Docan, de 14 ani, împins de sărăcie să plece din casa părintească din Modruzeni, ca să pască vaci pe islazul din Bizighești. Pe același islaz, dar și pe cel din Fitionești, alți copii, cu bâtele strânse în pumni, cu picioarele desculțe afundate direct în cizme de cauciuc găurite sau în papuci improvizați, păzesc cirezile satelor ori pe cele ale unor „patroni” bucuroși că s-au căpătuit cu mână de lucru ieftină. Pentru acești copii, legea care le apără drepturile nu reprezintă decât încă o condamnare. Dacă li s-ar interzice practicarea acestei ocupații de căpătâi, ar avea și mai puțin din nimicul pe care-l au deja…
Ora 6.15. Cu ochii cârpiți, Vali se ridică din culcușul soios în care s-a băgat de cu seară, după ce-a înghițit cu poftă boțul de mămăligă scăldat într-o strachină cu lapte… S-a culcat îmbrăcat, cum se culcă de altfel, toți ai casei, în fiecare noapte. Hainele, așa jerpelite cum sunt, stau platoșă între propriile trupuri și roiul de muște cu care s-au obișnuit să conviețuiască. Sunt peste tot în coliba minusculă, sărăcăcioasă, mizerabilă… Bâzâie neobosite, așezându-se pe pereți, printre zdrențe, lipindu-și trompele de farfuriile cu resturi de mâncare, izbindu-și aripile scârboase de marginile ciobite ale cănilor parcă niciodată spălate, așezându-se chiar, obraznice, pe buzele, pe ochii, prin nările locatarilor ale căror trupuri s-au impregnat cu izul ciurdei păscute pe islaz în fiecare zi. Vali are 11 ani și este cel mai mic dintre cei cinci copii ai Maricicăi și ai lui Marian Costea, din Modruzeni, Mărășești. Tot de atâția ani, ai lui păzesc, din mai până-n octombrie, vacile sătenilor din Fitionești așa că băiețelul a învățat meseria din mers.
Ziua de lucru începe la 6.30. Vacile se vor ivi, una după alta, pe islaz, așa că Vali n-are timp de lenevit. Peste 100 de bovine vor întregi ciurda până la ora 7.00. Pe toate le va avea iarăși de strunit până la apus așa că, plin de importanță, puștiul își dă cozorocul șepcii mai pe spate și scrutează, cu priviri aprige, drumul, așezat pe pragul șandramalei părintești. N-a mers o zi la școală. Nici frații lui mai mari, așa că n-ar ști de ce să-l invidieze pe Alex, vărul mai mic, premiant și-n clasa a II-a, care a făcut din păscutul vacilor, pasiunea de vacanță. „N-am avut cum să-l dau la școală, că dacă noi stăm aici jumătate de an n-are cum să se ducă. Åži nici n-a vrut să rămână și el la mama lu văru-său, Alex. Eu am opt clase, știu că-i rău că n-are școală, da n-am ce să-i fac. Åži nici n-aș avea cu ce să-l îmbrac, cu ce să-i cumpăr ce-i trebuie la școală… Muncim aici toată vara și din ce câștigăm, trăim toată iarna… Mai creștem un porc, păsări, să avem ce mânca… Asta-i”, zice Maricica, privindu-și, lung și cu oarecare regret, fiul. Afundat în cizme de cauciuc prea mari, cu pantalonii bufanți, de un galben murdar adunați de-o sfoară în talie și cu puloverul cu împletitura rărită fâlfâind lăbărțat, Vali pornise deja, călcând apăsat, să mâne vacile rătăcite, spre turmă.
De fiecare bovină păzită, ai lui primesc 25 lei lunar așa că la sfârșitul lunii știu sigur că se căpătuiesc cu o „leafă” ce ar putea fi invidiată de mulți… Să fii văcar, în neamul lor înseamnă, pur și simplu, să-l prinzi pe Dumnezeu de-un picior! „Păi ce să fi făcut în Mărășești? Să murim de foame cum mor cam toți pe acolo? Cum să trăim atâtea persoane cu un ajutor social de 200 de lei?! În ziua de azi, dacă a-lergi, ai, dacă nu, nu! Măcar aici nu plătim curent, stăm cu lumânarea. Nu plătim apa, de mâncare și de îmbrăcat mai primim, că oamenii ne cunosc. De atâția ani de când venim aici, au prins încredere în noi. Noi nu ne ducem la groapa de gunoi, după peturi, cum se mai duc din Modruzeni. Acolo se pot îmbolnăvi copiii. Mai bine paștem vacile”, zice Marian, tatăl lui Vali, trăgând vârtos din țigara sugrumată-ntre degete îngălbenite. Stă la umbră, cât fi-su și nepo-su fug de le sfârâie călcâiele, cu bețe lungi strânse-n mâini, după bovinele împrăștiate. La umbra șandramalei din chirpici, ridicată, precum o caricatură arhitectonică neaoșă, într-un echilibru la fel de nesigur ca și propriile lor vieți, și mai ales a fiului analfabet, văcar la 11 ani…
Sortiți vieții printre baligi
În altă parte a Vrancei, povestea se repetă. Aproape identic, dar cu alți protagoniști: rudele Maricicăi. Sora acesteia, Corina Constantin, de 40 de ani, s-a instalat, „cu cățel, cu purcel”, cu copii, cu nepoți și cu bărbat, pe islazul de la Bizighești. La Modruzeni, de unde vin, n-au nici măcar o casă. Iernile și le petrec în locuințe închiriate – „o sută de lei la lună, plus apa și curentul” – așa că tot ce strâng vara ca ciurdari, cheltuiesc în lunile de viforniță. Pe unul din paturile improvizate în cocioaba mizerabilă de la marginea islazului, Ana Bianca, de 22 de ani, cea mai mare dintre cei șase copii ai Corinei și ai lui Marian Bodoagă, își legăna bebelușii: unul, răcit cobză, de un an și patru luni și celălalt, născut în Spania, de numai patru luni. A părăsit-o bărbatul…
Fratele ei, Costel, de 15 ani – singurul învățat al fa-miliei, norocosul absolvent a patru clase – „e la vaci la un patron”, ne lămurește Corina. „Îi dă 300 de lei la lună, plus mâncarea. Îngrijește 46 de vaci. Noi avem numai 30 de la oamenii din sat, dar el face și alte treburi acolo la patron. Se scoală la 5, dă mâncare la animale, paște vacile, seara ajută la muls, face curățenie la ele… La noi e mai simplu, oamenii aduc dimineața vacile și seara le iau înapoi, nu trebuie decât să le ținem laolaltă”, spune femeia. De „ținutul laolaltă” se ocupă, însă, mai cu sârg, Săndel, de 11 ani și frate-său, Alin, de 13 ani. Bine-nțeles, niciunul n-a fost dat la școală – „am vrut, da când să mă duc, am venit încoa. De trei ani venim încoa”, îngaimă cel mai mare dintre cei doi frați sortiți vieții printre baligi. „Ä‚la mare, Costel, de e la patron, este cam timid”, zice mă-sa, „și ăștia doi la fel… Nu prea vorbesc”, găsește de cuviință să justifice ea tăcerile lor la întrebările mele. Åži ce-ar putea să răspundă, când universul lor sonor e construit în cea mai mare parte a timpului, de mult prea multă vreme, doar din mugetul bovinelor. Nu tu televizor, nu tu școală, nu tu radio sau alte mijloace de informație acolo, pe islaz. Așa că nici Săndel și nici Alin nu își pot ima-gina ce este, de exemplu, „marea”, ce-i acela un „Abecedar”, „duș”, „sandvici” sau „intercity”, iar dacă într-un final au îndrăznit să-și rostească vreo dorință, aceea a fost să „ne facem șoferi”. Este singura discuție care le-a putut suscita, vizibil, interesul. Au ascultat răbdători, sprijiniți în bețe precum ciobanii în mijlocul oilor, că nu pot deveni șoferi fără să știe să scrie și să citească. Fără școală! „Atunci, gata! La toamnă mă duc”, a izbucnit, mucalit, Săndel. Speranță deșartă, cel puțin aparent, dacă e să ținem cont că a fi văcar este, la ei, tradiție de familie. Bunica copiilor, Maria Ababei, de 78 de ani, și ea locatară pasageră a magherniței de pe islazul Bizigheștiului, zice că a păzit vacile zonei 20 de ani și se vede că are cine duce „văcăritul” mai departe. Că doar după Săndel și Alin vin din urmă ceilalți frați ai lor: Elena, de cinci ani și Vlad, de 11 luni. Åži ei, viitori elevi ai unei singure școli: cea a vieții. Viață de copii amărâți, crescuți la coada vacii, printre baligi.
„N-avem ce mânca acasă”
Totuși, chiar și dintre acești copii, unii se pot numi fericiți, alții nefericiți. N-aș fi crezut, și i-aș fi băgat pe toți în cea de-a doua categorie dacă nu l-aș fi întâlnit, pe islazul Bizigheștiului, și pe Robert Docan. Tot din Modruzeni. Åži tot argat la „patron”… Un copil de 14 ani, subțirel, cu fața tristă, cu priviri sclipind surprinzător și discret a inteligență, și cu gesturi blânde, resemnate… Își mâna bovinele, plictisit, târșindu-și pe uscăciunea pământului, papucii incomozi, ciopliți cu cuțitul dintr-o pereche veche de cizme de gumă. Deasupra acestora se ridicau gambele, subțiri și mânjite de noroi uscat, noroi ce păta mai sus și pantalonii prea strâmți și tricoul prea larg… Haine de căpătat… „Că n-am putut să-mi cumpăr. Am trimis banii acasă…”, zice.
Acolo, pe islaz, pur și simplu parcă nu-și găsea locul acolo… Parcă tânjea… „N-am mai putut merge la școală. Că n-avem ce mânca acasă. Am făcut șapte clase și după aia nu m-am mai dus. Aici am venit de vreo două luni. Stau la patron. Îmi dă 300 de lei și mâncare. Îi trimit acasă, că suntem 12 frați. Åžase mici. Părinții nu lucrează, că n-au unde. Acum îl aștept și pe frate-meu, să vină și el la vaci. E mai mare. Are 16 ani. Nici el n-a mai mers la școală”, a explicat băiatul.
Nu este pentru prima dată când muncește la vaci. A mai fost, zice, și pe la alți „patroni” de prin Mărășești, Cosmești, Străjescu… Însă cunoașterea dobândită în cei șapte ani de școală l-a învățat să facă diferența între ce-ar fi putut deveni, și ce este. Între vis, și realitate. Între ceilalți copii, și cei ca el. A simțit pe pielea lui, cât a stat acasă, ce înseamnă sărăcia, foamea… Åži cât contează banii, indiferent cum îi faci. „Aș fi vrut să mă duc mai departe la școală, dar n-a mai fost posibilitate. Poate o să continui mai târziu, nu știu…”, îmi spune, fără să creadă nici măcar el… E singur. E trist. Dar fie ploaie, fie soare, îngrijește ciurda ce face hrana numeroasei sale familii, posibilă. Printre copiii văcari ai Vrancei, el este unul nefericit. În timp ce alții au măcar seara, alături, mama și tatăl, el își poartă singur de grijă. Adoarme cu vacile. Visează vremuri când mergea la școală. Åži se trezește cu… vacile.
Sărăcia face Legea imposibilă
Deși copiii României sunt ocrotiți, teoretic, de Legea 272/2004 ce le apără și le garantează drepturile, practic această Lege este imposibil de aplicat și de respectat acolo unde sărăcia, dublată de ignoranța părinților și de indiferența celor din jur atinge cote maxime. Lupta pentru supraviețuire începe, în destule situații din foarte multe comunități, de la vârste incredibil de fragede. Degeaba prevede legea dreptul copiilor la educație, la hrană, la asistență medicală gratuită, la protecția împotriva oricărei forme de exploatare, dacă acești copii au părinți fără locuri de muncă, fără altă rațiune decât hrana de pe-o zi pe alta, fără înțelepciunea de a privi cu realism viitorul propriilor urmași și fără capacitatea de a conștientiza consecințele neșcolarizării și neglijării, în condițiile actualei societăți. „N-avem ce mânca acasă”, propoziție rostită cu seriozitate de gura unui copil este cea mai crâncenă, cea mai zguduitoare dar și cea mai obiectivă descriere a realității în care, vrem nu vrem, cu toții trăim.
Desigur, copiii văcari descriși mai sus nu sunt singurii din Vrancea în această situație. Desigur, prin satele și cătunele județului, foarte mulți alți mici oropsiți își câștigă, prin tot felul de munci, pâinea lor și a familiilor lor. Legea zice că exploatarea prin muncă se pedepsește. Dar cum să-i pedepsești pe acei părinți? Ce să le iei? De unde să plătească amenzi? Åži ce să-i faci acelui copil? Sunt mult prea mulți! N-ai cum să aduni toți copiii aceștia și să-i închizi în instituții, că sunt destui acolo, și așa. Copiii trebuie să crească lângă părinții lor, lângă mama și tatăl lor, singurii care le pot dărui afecțiunea de care au nevoie, și în sărăcia lucie și mizeria unui bordei, cât și în cele mai luxoase case!
Am convingerea că secretul evoluției constă în educația pe termen lung, singura ce poate aduce schimbarea. Educația în toate sensurile ei! Åži mai ales, acel fel de educație parentală care să nu însemne doar o acțiune bifată din vârful pixului, în cadrul unor proiecte ce îngrașă buzunare, din fonduri europene. Educație continuă celor săraci cu duhul pot face preotul, învățătorul, medicul, primarul, asistentul social, orice om al comunității care are capacitatea sufletească de a vedea și simțul civic de a acționa! Dar nu cu barda, etichetând și discriminând. Ci cu înțelepciune, cu înțelegere și cu credința că numai așa, lucrurile se pot, cu adevărat, schimba! Trebuie doar să-ți pese!
