Au crescut prin orfelinate. Amândoi, aruncați de părinți în grija statului, amândoi respinși apoi de aceștia, când au îndrăznit să le bată la uși în speranța că vor găsi, dincolo de prag, vreo urmă de afecțiune. Era ceea ce le-a lipsit profund în traiul deloc ușor dus între zidurile impersonale ale căminelor. Au tânjit, fiecare separat, 20 de ani după acea dragoste dezinteresată, care nu poate veni decât din sufletul de mamă. Åži când credeau mai puțin, norocul și-a îndreptat chipul și spre ei. S-au întâlnit. Åži s-au iubit. Åži au trecut braț la braț, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet peste încă 20 de ani. Aneta și Elvis Lefter, de 40, respectiv 42 de ani, își sărbătoresc astăzi dragostea, în același cămin care le-a ocrotit și devenirea ca pereche: Căminul Atelier Odobești.
Se zice că dragostea este darul miraculos pe care zeii l-au dat oamenilor singuri, de sub cer… Åži că într-o viață, nu există suflet care să nu simtă nevoia de a ieși din el însuși, pentru a se dărui altuia, pur și simplu din dragoste. Dragostea, însă, le-a fost străină mult prea mult timp, și în mult prea multele ei forme, Anetei și lui Elvis. Părinții nu i-au iubit. N-au avut un piept la care să fie strânși de brațe ocrotitoare. N-au avut un umăr pe care să-și plângă dezamăgirile copilăriei și nicio inimă pe care să o simtă bătând la unison cu a lor, alungând, doar prin forța dragostei, umilințele înfrângerilor…
Au încercat, fiecare pornind din direcția sa, să supraviețuiască după coordonatele unui cotidian impersonal. Au furat clipe de atenție sau iluzii de afecțiune trecătoare salariaților din multele cămine prin care au trecut. Åži au dăruit, în mod inconștient, fărâme de suflet oamenilor de lângă ei fără să știe mai întâi, cum este să primești… Să primești iubire. Acea iubire care nu-ți cere să dai ceva în schimb. Acea iubire, arhitect al universului, forță care transformă și face ca sufletul omului să fie mai puternic, mai bun… „Părinții mei m-au dat de mică la cămin, la Bacău. De acolo am fost mutată la Piatra Neamț, unde am făcut două clase de profesio-nală, la croitorie. Nu mi-a plăcut niciodată, dar n-am avut încotro. În 1992 am ajuns la Căminul Atelier Odobești. Părinții nu i-am văzut decât în 1996. M-a ajutat Elvis să-i găsesc, a făcut cercetări poliția. Dar nu prea au fost fericiți, așa, când m-au văzut. Nu m-au considerat niciodată ca fiind copilul lor… Åži nici frații, opt am, care sunt fiecare pe la casa lor, nu mă prea bagă-n seamă”, și-a spus, pe scurt, Aneta, povestea vieții ei de… dinainte. De dinainte de a cunoaște dragostea.
„Åži eu, cam tot așa. M-au dat ai mei la casa de copii din județul Neamț. După aia am ajuns la Jucu de Sus, județul Cluj, unde am făcut opt clase și apoi m-au transferat la școala profesională de cizmărie din Voluntari”, zice Elvis. Cu lacrimi în colțul ochilor și cu sufletul greu apăsat, spune și cum s-a dus apoi acasă, la părinți. Åži n-a rămas. Că n-ar fi găsit de lucru. Însă nodul din gât și tristețea din glas îl contrazic, povestind despre încă o clipă în care… n-a fost dorit. „Am făcut cerere la Ministerul Muncii, că auzisem de CITO Odobești. S-a aprobat și am venit aici. Era în 1990. Åži nu cunoșteam pe nimeni”, mai spune.
Patul conjugal, într-o cameră cu zece persoane
Peste 400 de oameni trăiau în urmă cu peste 20 de ani, la grămadă, în instituția mamut din Odobești, numită pe atunci Căminul Atelier. Elvis a fost repartizat să lucreze la atelierul de lumânări, acum desființat. Obișnuit să trăiască fiecare clipă fără pic de intimitate, nici prin cap nu-i trecea că va veni o vreme în care tocmai lipsa acesteia să îl deranjeze. „Pe Elvis l-am cunoscut cam imediat ce am ajuns în căminul de la Odobești. Eram prietenă cu alt băiat, dar Elvis a făcut ce-a făcut să mă aducă și pe mine să lucrez la atelierul de lumânări și de atunci am rămas împreună”, spune, râzând, Aneta. S-au mutat împreună, cu toate că dormitoarele nu erau mixte și în ele locuiau, la vremea aceea, și câte 10 asistați. Pentru ei însă, care și-au simțit pentru prima oară în viață sufletele înfiorate de dragoste, nimic nu părea imposibil. „Aneta dormea cu mine, în salonul de băieți. Oricum, de dimineața de la ora 8 și până seara munceam la atelier, și doar seara ajungeam în dormitor. Nu aveam deloc intimitate, dar noi eram mulțumiți așa cum era, că aveam totuși unde să stăm”, povestește Elvis.
Åži au trăit așa, la comun, timp de 15 ani. Înconjurați de colegi, au fost nevoiți să-și îngrădească toate acele firești manifestări ale iubirii de oameni tineri. Cuvintele de dragoste erau, poate, șoptite în pauzele de masă. Mângâierile împărtășite în scurtele plimbări făcute prin oraș. Săruturile furate la adăpostul întunericului nopții… Însă pentru prima dată în viața lor, aveau certitudinea că nu mai sunt singuri. „A fost dificil, vă dați seama… Am vrut să ne căsătorim încă de atunci cu acte, dar nu se permitea. Se considera că dacă te cununi, trebuie să pleci, că ești capabil de viață independentă. Dacă am fi putut am fi plecat, dar unde? Åži cu ce să plătești o gazdă atâta vreme cât noi n-am fi avut decât indemnizația pentru gradul II de handicap în care suntem încadrați…”, explică Elvis.
Durerea de a nu-și putea crește singuri băiatul
An după an, Aneta și Elvis au știut să-și cimenteze relația, devenind, în timp, unul dintre cele mai solide și longevive cupluri din Căminul Atelier. Din încercările inerente impuse de realitățile cotidiene au învățat, spun ei, că dragostea nu înseamnă a te uita lung unul la celălalt, ci a te uita împreună în aceeași direcție. Ceea ce le-a revelat cu prisosință acest lucru a fost venirea pe lume a băiețelului lor. Cea mai mare bucurie, dar și suprema tristețe a vieții lor, pentru că n-au putut trăi fericirea de a-l crește ei înșiși. „Asta este. În acest cămin nu sunt condiții pentru a crește un copil mic. Åži nici acum nu sunt, chiar dacă situația noastră s-a schimbat mult în bine. Băiețelul, tot Elvis îl cheamă, l-am născut în 1996, la spital la Focșani. A avut doar 2,3 kilograme sărăcuțul, dar s-a născut sănătos. Apoi, de la o injecție făcută în picioruș a făcut flegmon, care a trebuit operat, ceea ce s-a întâmplat după ce a apărut cazul lui în «Monitorul de Vrancea». A rămas totuși cu un defect locomotor”, povestește Aneta.
Băiețelul lor a trebuit să crească, din păcate, la fel ca părinții săi. Mai întâi în Leagănul din curtea Spitalului Județean, apoi în fostul Leagăn „Alina” unde se află acum sediul DGASPC. Când a venit vremea grădiniței, a fost mutat în Casa de copii pentru preșcolari ce funcționa în Åžcoala „Elena Doamna”. „Apoi a fost dat în plasament, la un asistent maternal din Corbița. Mergeam periodic în vizită la el, până s-a întors la Focșani. Acum este la Åžcoala «Elena Doamna», este în clasa a opta. Mergem mereu la el și el la noi. Vacanțele vine aici. Îi spunem mereu să învețe, pentru că numai dacă va dovedi că e capabil și calificat va putea obține un loc de muncă din care să-și asigure traiul”, a spus Elvis.
Din 2008, viața li s-a schimbat
Acum mai bine de cinci ani, viața Anetei și a lui Elvis s-a schimbat în bine. După reorganizarea și restructurarea instituției, în urma unui proiect, ei au primit o cameră numai a lor, iar Elvis a devenit angajat al DGASPC Vrancea, pe post de îngrijitor la Centrul de Integrare prin Terapie Educațională (CITO) Odobești. Iar în anul 2009 și-au oficializat relația, nași fiindu-le Daniela și Dan Nicolaș. „Odată cu noi s-a însurat și alt coleg. Am făcut tot posibilul și am cumpărat verighete. După cununia religioasă am făcut petrecere, am avut invitați, masa a fost întinsă aici, de la un capăt la altul al holului. A fost frumos și le suntem recunoscători nașilor noștri, care au și botezat-o pe Aneta înainte, că nu era botezată, și i-au cumpărat și rochiță”, a povestit Elvis.
În camera în care locuiesc din 2008, soții Lefter și-au adunat toate lucrurile care au simțit că le fac existența mai plăcută. Åži-au cumpărat un computer, televizor, combină muzicală, lucruri de care să se bucure și fiul lor, când îi vizitează. Au dulap în care își pot păstra hainele curate și ordonate. Multe flori la ferestre și o colecție întreagă de jucării de pluș, copilăreasca pasiune a Anetei. „Nu am crezut niciodată că vom ajunge să avem o cameră a noastră, în care să ne simțim și noi, într-adevăr, familie. Așa a fost viața noastră, așa au fost condițiile și uite că totuși, au trecut 20 de ani de când suntem împreună și ceea ce nici n-am visat, s-a împlinit. Avem o cameră. Acum ne dorim să avem sănătate, să ne vedem copilul la rostul lui, măcar el să poată avea o viață altfel decât a noastră”, spune Elvis.
Extrem de realist, bărbatul știe să se ferească de dezamăgiri, stopându-și visele imposibile. Åžtie că deși și-ar dori, nu se vor muta vreodată din camera lor de cămin. Åži de aceea, încearcă fiecare în felul lui, să-i facă viața cât mai frumoasă celuilalt: chiar și după 20 de ani, Elvis o răsfață pe soția lui cu hainele și cosmeticalele pe care aceasta și le dorește, iar Aneta se ocupă cu responsabilitate de treburile casnice, cât el este la muncă. Pentru ei, 20 de ani de căsnicie au însemnat 20 de ani de iubire sinceră, necondiționată, ce a știut a înflori chiar și în condițiile vitrege ale vieții într-un cămin. Împreună au înțeles că dragostea, aceea care transformă imposibilul în posibil, înseamnă pur și simplu spațiu și timp, măsurate cu inima. Åži că această dragoste n-are nicio valoare, dacă n-o dăruiești…
