„Nu există nu pot!” este convingerea Vicăi, de 42 de ani, din urbea noastră. „Pentru orice, există o soluție. Singurul lucru care nu are rezolvare în această viață este moartea. Eu știu că nimic nu-i întâmplător, iar când Dumnezeu îți dă ceva, este pentru a-ți pregăti altceva…”, spune această femeie, care a știut să transforme faptul că nu vede dintr-un handicap în calitate. Åži ce calitate! O cunoaște un oraș întreg și sunt nenumărați cei care îi poartă adâncă recunoștință pentru că, prin priceperea ei și cu mâinile ei experte, a făcut bine copii, adulți, tineri, vârstnici. Vica este nevăzătoare și de 23 de ani profesează ca asistent medical principal maseur la Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Pantelimon” Focșani. A făcut carieră în această nobilă meserie, însă cea mai mare bucurie a vieții ei este Delia, fetița sa acum în vârstă de 16 ani, elevă la Liceul nr. 1. „Când era la grădiniță începusem să nu mai văd deloc, iar Delia îmi aducea planșele de desen și mă punea să le pipăi. Era convinsă că eu văd cu… vârful degetelor”, râde, cald, Vica.
E frumoasă, e veselă, optimistă, elegantă, exuberantă! E inteligentă și feminină până-n măduva oaselor și mai presus de orice, e dedicată trup și suflet oamenilor, sănătății acestora. Pare că a fost adusă de Dumnezeu pe pământ special pentru a arăta tuturor că imposibilul există doar în capul nostru. Că diferențele dintre unul și altul nu reprezintă altceva decât bariere impuse de prejudecăți născute din minți limitate. Åži că pe lumea asta, cel mai mult contează să crezi în menirea ta, să perseverezi și atunci nu se poate să nu reușești. Faptul că nu ai o mână, nu înseamnă, de exemplu, că nu poți scrie. Dacă nu ai picioare nu înseamnă și că nu poți merge. Cel ce nu aude poate fi un minunat ascultător, iar orbul poate ajunge cu „privirea” acolo unde deseori, văzătorii nici nu pot spera. „Dacă reușești să-ți scoți din minte «nu văd», atunci începi să te comporți ca un om normal. Åži orice om, cu orice problemă ar avea, până nu reușește să și-o șteargă din cap, nu răzbește în viață. Păi dacă tu ești primul care te consideri neputincios, prin natura handicapului, ce pretenție să mai ai de la ceilalți? Eu nu am dramatizat nimic niciodată, deși am început să nu mai văd încă de la cinci ani. Dumnezeu mi-a dat mie asta pentru că a știut că pot duce, pot trece peste și pot merge mai departe. Åži așa și este! Pentru mine, nu există nu pot! Åži nu concep să depind de cineva. Mă deplasez cu taxiul și fac absolut toate lucrurile pe care le face și un văzător: cos – eu singură bag și ața-n ac, calc, gătesc, citesc, îmi place să fiu elegantă, asortată, fac curățenie, mi-am crescut fetița cu dragoste, am o meserie pe care o fac cu pasiune. Sunt un om cât se poate de normal”, a spus, zâmbind, Vica.
Cu gesturi sigure, a turnat cafeaua în ceșcuță. A așezat ceșcuța pe farfurioară. Åži acolo, pe canapeaua din sufrageria apartamentului său cochet, strălucind de curățenie, mi-a împărtășit povestea reușitei ei. Victoria ei în lupta cu handicapul – pentru mine uimitoare, pentru ea cât se poate de firească. Atunci, acolo, între mine, văzătoare, și ea, nevăzătoare, toate barierele s-au spart. Åži ne-am privit, povestind, ochi albaștri în ochi albaștri, până în adâncul sufletelor.
„Părinții nu m-au lăsat să mă ascund în spatele handicapului”
Părinții au descoperit că Vica are o problemă de vedere când era la grădiniță. „Aveam cinci ani. M-au dus la doctor aici, la Focșani, mi-au descoperit o miopie foarte mare, mi-au dat ochelari pe care, însă, nu i-am suportat. M-au dus apoi la control la București, unde mi s-a pus și diagnosticul: retinopatie pigmentară. Åži li s-a spus că într-o zi nu voi mai vedea deloc. Tata a refuzat să creadă și atunci a început calvarul vieții prin spitale. Toată copilăria și adolescența am fost din spital în spital, prin toată țara. În momentul când m-am angajat însă, am spus Stop! Am niște părinți extraordinari, i-am înțeles că nu puteau să accepte că pentru mine nu există niciun tratament care să-mi redea vederea, însă până la urmă au fost nevoiți, așa încât să-mi văd de viață”, a spus Vica.
Privind în urmă, crede cu convingere că a avut mereu, alături, un înger păzitor. Åži acesta s-a materializat în oamenii care i-au călăuzit existența, astfel încât să fie astăzi femeia puternică și împlinită care este. „Deși nu zăream mai departe de o palmă de la ochi, am făcut școala de masă până în clasa a zecea, când m-am mutat la Liceul sanitar de nevăzători din Arad, unde m-am calificat ca maseur”, zice Vica. Își amintește cu recunoștință de învățătorul Gică Å¢andără, de la Åžcoala generală nr. 8, acum inspector, care „a fost omul care mi-a călăuzit pașii”. „Avea o atenție specială pentru mine, venea acasă la noi după ore și discuta cu tata. Din clasa a V-a l-a sfătuit pe tata să mă înscrie la Åžcoala de ambliopi din București. Am mers acolo și n-am stat decât trei zile. Când a văzut tata cum erau copiii acolo, mulți cu devieri de comportament, s-a dus la ministrul Învățământului, Iacob, și a insistat până mi s-a permis să fac gimnaziul tot la școala normală și am revenit la Åžcoala nr. 8. Am avut mare noroc cu un diriginte de excepție, domnul Romică Zăbrăuțeanu. Chiar dacă nu vedeam, am reușit să învăț cu ajutorul profesorilor. Îmi amintesc cum doamna de geografie mă ducea la hartă și îmi plimba mâna pe ea ca să mi se formeze și mie în cap cum arată aceasta. Åži am reușit să intru apoi la Economic, printre primii admiși, la clasa de filologie”, povestește Vica.
La Economic a trăit și prima dezamăgire din viața ei, din cauza handicapului. La examenul de treaptă, o profesoară a întrebat-o ce caută la un liceu normal dacă nu vede. „A fost prima dată în viața mea când nu am fost acceptată undeva pentru că nu văd. Iar când m-a văzut în clasă, după ce reușisem la examen, m-a întrebat același lucru, ce caut acolo. Nu înțelegea că pot să învăț, că tata îmi citea toate lecțiile și eu le învățam și încă foarte bine. Am plâns mult atunci, pentru că în sufletul meu se dărâmase mitul că eu pot orice chiar dacă nu văd”, explică femeia. Dar tot acolo, spune, profesoara de chimie, Bunea, a fost cea care i-a pus meseria în mână. „Le-a spus părinților că există o meserie pentru mine. Åži după ce am dat treapta a doua la Economic la Focșani și am luat-o, am plecat la Liceul sanitar pentru nevăzători din Arad”, spune Vica. Acolo a învățat scrierea Braille – „pentru că vroiam eu să dau Bac-ul în Braille” – și tot de acolo a plecat calificată în meseria de maseur, din care pur și simplu a făcut carieră.
Copilul, cea mai mare bucurie a sufletului
Primul ei serviciu a fost la Centrul balnear de la Soveja. „Se tratau acolo nevroza și silicoza, veneau oameni din toată țara, în special mineri. Trei luni am stat acolo, apoi m-am angajat la Spitalul Județean și uite că au trecut de atunci 23 de ani. Fac cu pasiune meseria aceasta și cel mai mult îmi place să lucrez cu copiii. Mă atașez de ei, construim împreună prietenii. Recuperarea copiilor este cea mai mare bucurie a sufletului meu! Am avut, de exemplu, o fetiță care avea luxație bilaterală de la naștere. Am tratat-o de la un an și zece luni și m-am întâlnit cu ea când era în clasa a III-a. Când m-a strigat, «tanti Vica, uite, merg!», am simțit cea mai mare satisfacție!”, a mărturisit, emoționată, Vica.
Tot un copil este esența vieții, rațiunea de a fi a acestei minunate femei: Delia, fetița sa care are acum 16 ani și de care este foarte mândră. Anii au trecut și a devenit tot mai evident că pe lângă frumusețe, aceasta i-a moștenit și tenacitatea, decența și onestitatea. Dacă nu le-ai cunoaște, ai zice că sunt surori unite de o afecțiune ce răzbate prin fiecare gest, prin fiecare privire. „Au fost momente și oameni care au vrut să mă pună la colț, considerând că dacă nu văd sunt și redusă mintal. După ce m-am căsătorit și am rămas însărcinată, toți îmi ziceau că nu se poate să nasc, că sunt oarbă și deci nu voi putea crește un copil. Dar uite că am născut fetița, tatăl ei s-a implicat foarte mult în creșterea ei și acum este mare, sănătoasă și suntem cele mai bune prietene. Au fost momente, când era mică, în care mă întreba de ce eu nu văd și toate celelalte mame văd. Îmi punea mâinile pe planșele ei de desen, crezând că eu văd cu degetele. Dar tot ea a fost cel mai aprig apărător al meu, atunci când i se părea că cineva mă jignește”, povestește Vica.
Delia a crescut după tiparul mamei ei. Nevoia acesteia de ordine desăvârșită a învățat-o și pe fată să fie la fel, iar în alegerea hainelor a devenit expertă. „Mie mi-a plăcut mereu să fiu elegantă, asortată, am o colecție de poșete de toate culorile, pe care le asortez după culoarea pantofilor, și Delia s-a învățat și ea să facă la fel. Întotdeauna m-am consultat cu ea și astfel i s-a format și simțul estetic, dar și dorința ca totul să fie într-o ordine perfectă”, a explicat Vica. Acum trei ani, fiecare a încercat să aline celeilalte durerea lăsată în urmă de divorțul nedorit, mai ales că acela a fost unul dintre momentele în care handicapul Vicăi a fost pus, nedrept, pe tapet. „Au vrut să-mi ia fetița, avocatul fostului soț susținea sus și tare că o nevăzătoare nu poate crește un copil. Eu am arătat tuturor că se poate!”, găsește, Vica, puterea de a zâmbi.
„Părinții copiilor orbi să facă școală cu mama și tatăl meu!”
Vica este convinsă că ceea ce contează foarte mult pentru nevăzători, este să nu se izoleze. Să fie deschiși față de tot ce au în jur, să-și facă prieteni, să-și susțină punctele de vedere și mai ales, să-și scoată din cap sintagma „nu pot”. „În acest fel, oamenii te percep ca pe un om fără vreun handicap. Iar părinții copiilor orbi ar trebui să facă școală cu mama și tatăl meu, care au crezut în mine, m-au susținut și au luptat ca eu să duc o viață normală. Dacă eu am putut merge la o școală normală, am putut învăța o meserie, am avut și am prieteni văzători și am o familie, înseamnă că pot și alții care sunt în situația mea! Eu nu am simțit că sunt marginalizată, nici de familie, nici de cei din jur, iar faptul că nu văd nu constituie o barieră între mine și ceilalți”, a spus Vica.
Timpul petrecut cu această femeie a trecut mult prea repede. Ea se grăbea să ajungă la serviciu. Eu, să aduc lumii povestea sa. Povestea extraordinară a personalității sale șlefuite precum diamantul, în mâna unui bijutier divin! Povestea uimitoare a acestei femei care a învins, demonstrând că imposibilul devine, dacă vrei, posibil!
