Elena Hogea, de 54 de ani, din Cârligele, mama a șase copii, s-a trezit pusă în situația de a apela la solidaritatea cititorilor noștri pentru a putea face intervenția chirurgicală de care are nevoie, ca să nu paralizeze. Deși a contribuit la bugetul asigurărilor medicale, ca oricare om, ea trebuie să plătească, precum bine știe orice român, pentru investigațiile medicale necesare, precum și pentru medicația de care are neapărată nevoie. Femeia suferă de polidiscopatie vertebrală lombară, a fost operată pe coloană o dată, în urmă cu nouă ani, iar acum, intervenția chirurgicală trebuie repetată. Pentru ca ea și familia sa să poată supraviețui, nu s-a resemnat cu indemnizația cuvenită gradului II de handicap în care a fost încadrată, și s-a angajat în confecții, primind leafa minimă pe economie. Elena face naveta și stă la mașina de cusut opt ore zilnic, tasându-și coloana și îndurând dureri atroce. Pentru operație are nevoie de 5000 de lei. Cine dorește să o ajute cu orice sumă de bani o poate contacta direct la numărul de telefon 0764.021.168.
Să te ferească Dumnezeu să fii român și să te îmbolnăvești! Dacă faci doar o răceală, o gripă, o indigestie ceva, mai treacă meargă, dar dacă te căptușești cu vreo boală gravă, care să necesite investigații serioase, operație sau cine știe ce tratament, s-ar putea să fii pus în situația de a alege între a muri – ca să nu-ți privezi familia de cele necesare traiului zilnic – și a încerca să supraviețuiești împrumutându-te sau să apelezi la solidaritatea semenilor ca să-ți tratezi boala.
În situația aceasta a ajuns și Elena Hogea, mama a șase copii, din Cârligele. Åži la fel ca ea putem ajunge, la un moment dat, oricare dintre noi! În țările în care termenul „civilizație” include, fără niciun fel de compromis, și grija față de om, orice asigurat se duce la doctor cu speranța în suflet că va fi salvat, că sistemul me-dical din țara respectivă nu îl va pune să scoată bani din buzunar pentru RMN, encefalogramă, analize, radiografii, medicamente, pansamente, leucoplast, sonde, spirt, etc… atâta timp cât el, bolnavul, a cotizat și cotizează la bugetul asigurărilor de sănătate. La noi însă, speranța salvării în caz de boală nu luminează dinspre spital, ci din propriul buzunar: ai bani, te faci bine, trăiești. N-ai, lungești boala până când mori. Pur și simplu!
Elena nu a vrut ea să se îmbolnăvească. A trăit și ea ca toată lumea. Åži-a făcut o familie frumoasă, împreună cu soțul ei a muncit ca să-și ridice o gospodărie și să-și asigure un trai niciodată îmbelșugat, dar cel puțin decent, și și-a crescut copiii cu bun simț și responsabilitate, așa încât fiecare dintre ei să devină oameni cu un drum drept în viață. „Acum nouă ani însă, pentru că aveam dureri insuportabile de spate a trebuit să mă duc la medic. Mi s-a spus că am polidiscopatie vertebrală lombară și că trebuie neapărat să mă operez, ceea ce s-a și întâmplat. M-a operat profesorul Ciurea, la Spitalul «Bagdasar-Arseni» din București. Nici atunci nu aveam bani, dar ne-am împrumutat la bancă să pot plăti toate investigațiile necesare și tot ce a mai trebuit. În total, am dat atunci 28 de milioane (lei vechi – n.r.). Dar… am rămas cu semipareză la piciorul drept, după cum vedeți nu pot să merg bine, târăsc piciorul”, a spus Elena.
Pensia de boală sistată de fostul Guvern Boc
După operație, Elena s-a întors lângă copiii ei, sperând că se vor putea chivernisi din pensia de boală de 350 de lei care i-a fost acordată ca urmare a celor întâmplate, și din leafa soțului ei, paznic la Direcția de Dezvoltare a Primăriei Focșani. Totuși, așa cum am simțit cu toții pe pielea noastră, pe măsură ce au trecut anii, toate cele necesare traiului s-au scumpit până într-atât, încât cuantumul rămas același al salariilor și pensiilor a devenit, cum s-ar zice, „moneda” cu care nu mai putem cumpăra altceva decât… facturi. „Vă dați seama, ne-am strâns cât am putut cu cheltuielile, dar erau șase copii, medicamentele mele, naveta soțului și a copiilor până la Focșani și înapoi… A trebuit să facem alte împrumuturi la bancă, să cumpărăm lemne pentru iarnă… Åži acum plătim rate ca să le achităm. Dar am zis că totuși, atâta timp cât nu mi se agravează starea, încă e bine…”, povestește Elena.
Åži timpul a trecut. Patru dintre cei șase copii au devenit majori, ceilalți doi fiind în continuare elevi: o fetiță în clasa a VII-a și un băiat la Liceul Sportiv din Focșani. „Mai scăpasem de griji cât de cât, mă gândeam… Dar în 2011, pe 20 iulie, m-am trezit cu o adresă în cutia de poștă: «sunteți convocată la Institutul pentru Internare București, în vederea expertizei medicale a capacității de muncă, în ziua de 1 august 2011». Åžtiam că acolo trebuie documente medicale noi, așa că m-am chinuit să fac iar rost de bani, ca să fac analize și un RMN știind că îmi trebuie. Pe rezultatul RMN-ului scria clar: modificări degenerative și post-operatorii disco-vertebrale. O vertebră s-a rupt și s-a perforat măduva și am făcut semipareză la piciorul drept. Adică, starea mea s-a agravat, nu s-a îmbunătățit. M-am dus cu toate astea la control, dar mi s-a zis: ești tânără, bună de muncă, du-te și te angajează și zi mersi că nu te punem să dai banii încasați nouă ani ca pensie de boală, înapoi! Era pe atunci furia aia cu certificatele de handicap false, era Guvernul Boc, și nu mai făceau diferența între cei cu adevărat bolnavi și cei închipuiți. Obiectivul lor era să scadă numărul de handicapați și n-au mai ținut cont de nimic”, spune Elena.
„A trebuit să mă angajez”
Cum dintr-o singură leafă și două alocații nu puteau supraviețui opt persoane, Elena a făcut tot ce a putut să-și găsească un loc de muncă. Åži pentru că în județul nostru doar posturile de confecționer sunt accesibile, femeia n-a mai ținut cont nici de dureri, nici de recomandările medicale de a nu sta în poziție șezând ore în șir și anul trecut s-a încadrat la o fabrică de confecții din Focșani. Târându-și piciorul drept după ea, strângând din dinți ca să suporte durerile crunte de spate și cu plasa de injecții și medicamente după ea, a început să facă naveta zilnic, din Cârligele până în Focșani, la locul de muncă, și înapoi. Din iulie anul trecut încoace, cinci zile pe săptămână ea stă așezată, aplecată la mașina de cusut câte opt ore zilnic. „Plec dimineața și vin seara. Am început să am dureri groaznice, lucrez plângând, vă spun sincer… Dar n-am cum să nu mai merg la serviciu, că nu mai avem din ce trăi după aia… A început să mi se deformeze și poziția degetelor de la picioare, am fost la medic și trebuie să fac din nou operație. Până în februarie cel târziu. Åži nu am de unde lua, de data asta, banii care îmi trebuie… adică 5.000 de lei. Că iar trebuie să plătesc toate investigațiile”, a explicat Elena, strângându-și, dărâmată, lacrimile sub pleoape.
„E groaznic să trăiesc știind că voi fi o povară pentru familia mea”
Atât Elena cât și soțul ei câștigă salarii minime și din acestea, fiecare trebuie să scadă câte 200 de lei, contravaloarea navetei. Mai mult, și băiatul care este licean la Focșani face aceeași navetă zilnică. Cu alte cuvinte, acestor oameni nu le rămâne decât să trăiască din mai puțin de 1.000 de lei lunar, din care o parte se duc spre nevoile celor doi copii elevi și alta pe hrană.
Desigur, ca familia lor trăiește mare parte din familiile românilor. Åži desigur că dacă n-ar fi fost boala care, fără operație, ar putea s-o transforme pe Elena dintr-un om valid într-unul imobilizat la pat, ar fi reușit cumva să supraviețuiască. „Ne-am tot gândit cum să facem economii, să strângem bani pentru ope-rația mea… Am renunțat să mai iau rețetele lunare. Chiar și subvenționate, tot costă 150 lei lunar. Nu am mai cumpărat nici suplimentele – calciu, magneziu, piroxicam, etc., costă mult și pe astea nu le subvenționează nimeni. Dar nu avem cum să strângem atâția bani, 5000 de lei… Dacă nu o să mă pot opera, o să paralizez. Åži este groaznic să trăiesc știind că voi fi o povară pentru familia mea, în loc să-i ajut, să pot aduce și eu un ban în casă”, spune, deznădăjduită, Elena.
Cum v-ați descurca, dacă ați fi în locul ei?
Este lesne de imaginat ce poate fi în sufletul unui om care știe că este foarte bolnav și, fiindcă n-are bani să plătească serviciile medicale de care ar trebui să beneficieze gratuit, în calitate de asigurat, pur și simplu moare! Sau mai rău, devine infirm, imobilizat la pat, complet neputincios și drept urmare, o povară pentru toți membrii familiei lui. Este crunt și umilitor totodată să știi că trăiești într-o societate, că ești cetățeanul cu drepturi depline al unei țări care nu-ți respectă drepturile! Acele drepturi stipulate în Declarația universală a drepturilor omului, adoptată și proclamată de Adunarea generală a ONU încă din 1948! Drepturi care în țările civilizate ale UE se respectă. În țara noastră însă, nu. La noi nu contează că „orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa” – Declarația universală a drepturilor omului.
La noi drepturile ți le cumperi cu bani, mai ales dreptul la sănătate și îngrijiri medicale, care până la urmă îți asigură dreptul la viață! Iar dacă n-ai bani, ți se respectă unicul drept ce nu poate fi condiționat: dreptul la moarte!
Åžtiind toate acestea, Elena a făcut apel la solidaritatea semenilor. Un apel disperat de ajutor, așa încât să-și poată cumpăra, cu 5000 de lei, dreptul la sănătate!
