Ar fi trebuit să simțim ceva, să vedem vreun semn că operațiunea de înlăturare a lui Ceaușescu începuse. Ceva-ceva auzisem noi, cum că niște zurbagii ar fi vandalizat magazine pe la Timișoara, că ar fi provocat dezordine pe străzi … și cam atât. Ar fi trebuit să știm, eram ziariști și, cel puțin teoretic, față de grosul populației, noi s-ar fi cuvenit să știm mai multe despre ce se întâmpla în țară în acele zile. Dar, nu am știut. Trăiam și noi în găoacea noastră, eram tot într-un fel de fabrică, numai că nu făceam mandrine, sârmă, oale, noi făceam ziare. Oamenii vroiau și oale sau sârmă, dar cumpărau și ziarul nostru. Poate că și de aceea, dimineața de 22 decembrie 1989 părea să fie în redacția ziarului „Milcovul” o dimineață ca toate celelalte. Ne-am băut cafeaua și așteptam cu răbdare ora la care, de obicei, o tăiam din redacție să ne bem vodca în vreuna dintre cârciumile din jurul Autogării.
În ziua aceea nu ne-am mai luat însă porția de absint, gazetărește. Pe la 11, 11 să fi fost?, dinspre platforma industrială din Sud au început să treacă spre Piața Unirii grupuri de muncitori. Mergeau oarecum încolonați, pe partea dreaptă a Bulevardului Unirii, cum se vine spre centru, așa cum mergeam cu toții la defilările de 1 Mai sau 23 August. Doar că acum erau numai vreo câteva sute de inși și în nici un caz nu afișau o atmosferă de sărbătoare. Oamenii, cei mai mulți dintre ei tineri de pe la Isehaș, Cepele, Laminor, Vase Emailate, Electroplast, erau tăcuți. Tăcuți, nu triști. Arătau ca și cum plecaseră undeva să facă ceva și nu cred că mulți dintre ei știau ce și nici măcar nu intuiau ce urma să se întâmple în România, în zilele următoare.
Unii dintre ei, când coloana se apropia de clădirea redacției, ridicau privirea. Am deschis fereastra biroului de la etajul unu, dinspre Polivalentă. Dintre băieții care treceau, unii mă cunoșteau din documentările pe care le făcusem în anii din urmă prin fabricile lor. Scrisesem despre mulți dintre ei, rămăsesem cunoștințe, ne salutam pe stradă când ne întâlneam, mai făceam împreună câte o miuță pe terenurile betonate din Sud, când ieșeau ei de la muncă. Câteodată, după bătut chișca mergeam la o bere. Cu unii dintre cei care ridicau privirea mă salutam, fiecare ridica o mână în semn că ne vedem.
I-am privit cum trec preț de câteva minute. Când m-am întors din deschizătura ferestrei am văzut că rămă-sesem aproape singur în redacție. Camarazii mei plecaseră care încotro, spre casele lor, ca atunci când s-ar apropia furtuna și o rupi la fugă spre vreun adăpost. Am crăpat ușa la șefu’. Era tot în birou, în spatele veiozei aprinse, aplecat deasupra unor hârtii. Tăcut. Nu i-am spus nimic. Am coborât în bulevard și am luat-o pe trotuarul de la Capelă, spre Piața Unirii. Dinspre Sud curgeau încă grupuri-grupuri de muncitori.
Totuși, Piața nu era plină. Pâlcuri de oameni, aproape toți bărbați, parcă așteptau ceva, parcă nici ei nu știau prea bine ce. În răstimpuri se mai și striga: Jos dictatoru’!, Jos Ceaușescu!. Nu toți cei din piață în același timp și nici cât să spargă văzduhul.
Umblam de colo-colo prin piață. În clădirea Consiliului Popular Județean, care era și a Comitetului Județean de Partid, se întâmplau lucruri. Nu știam ce, dar simțeam că înăuntru e vânzoleală. Conducătorii de partid și activiștii dispăruseră care încotro. Aveam să aflu în zilele următoare. În clădire intraseră și buni și răi. Unu, Costică Argint, își împlinise visul – se instalase pe fotoliul primei secretare și își urcase picioarele pe biroul ei.
Lumea începea să se schimbe și mai peste tot schimbarea pornea de la cap, de acolo de unde se spune că se împute peștele. În balconul Ateneului Popular, Puiu Usturoi (mai târziu Siru) își instala stația de amplificare. Probe de microfon, chestii, până când îl auzim despicând aerul rece. Zice ceva de fuga dictatorului, trecuse de ora fugii lui Ceaușescu de pe clădirea Ceceului, și la un timp întreabă arătând cu brațul îndreptat în direcția opusă, spre balconul „Casei Albe”: „Vreți să vină aici și domnu’ Dumitrescu?”. Åžtiam despre cine e vorba, dar probabil că vreo 80-90 la sută dintre cei din Piață nu știau cine e. Lucian Dumitrescu ieșise în balconul de la Partid. Cei din Piață nu au reacționat în vreun fel. Usturoi a repetat întrebarea: „Vreți să vină aici și să vă vorbească domnu’ Lucian Dumitrescu, secretarul cu probleme de propagandă al Comitetului Județean de Partid?”. Precizarea calității a rupt nehotărârea celor din Piață: „Nuuu!”. A rupt flama de un minut-două dintre cele două balcoane. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu preciza calitatea de activist a lui Dumitrescu? Poate că viața profesorului de filozofie ar fi urmat altfel.
Cu ceva timp în urmă, într-o ședință de învățământ politic, într-una dintre fabricile de pe platformă, Dumitrescu scăpase boii la vale și pe lângă ceea ce trebuia să spună, spusese și câte ceva din ceea ce gândea. Avea deja probleme cu cei de la „Ochiul și Timpanul” și cu prima secretară pentru că îl mâncase limba. Atitudinea lui putea fi judecată acum, dacă nu ca fiind a unui disident, cel puțin ca a unui ins progresist, care trecuse cu afirmațiile în public și dincolo de doctrina comunistă.
Åži cum nimic nu e întâmplător în lume, nici în Piața Unirii, în 22 decembrie 1989, imediat după prânz, nu toate au apărut, în cele din urmă, chiar întâmplătoare. Dinspre Casa de Cultură, după ce trecuse de Romarta, a intrat în Piață, pe lângă Bise-rica Sf. Ioan Botezătorul, un poet de la Adjud, despre care auzisem că criticase regimul și că era uneori musafir în clădirea de pe strada Cezar Bolliac. „Vreți să vină aici domnul Liviu Ioan Stoiciu?”, a răsunat în pâlnia difuzoarelor vocea de cântăreț pop a lui Usturoi. Cel chemat și-a continuat drumul prin Piață și după câteva clipe era în balconul Ateneului. Ce se întâmpla în Focșani, în acele ore, în locurile unde se cocea „revoluția” știau alții mult mai bine decât mine sau cei din Piață, decât miile și miile de oameni obișnuiți, cei care mergeau și se întorceau zilnic de la muncă să-și câștige existența, cei care își spuneau unii altora cu voce scăzută ultimul banc, într-un soi de nemulțumire care urma să rămână pentru totdeauna închisă în ei. Unii dintre cei care atunci știau mai multe decât noi, gloata, sau chiar unelteau cumva, astăzi nu mai sunt. Dumnezeu să-i ierte, așa cum știe numai El să-i ierte și pe cei buni și pe cei păcătoși.
Am plecat spre redacție. Åžefu’ era tot acolo, cu urechea pe radio și ochiul pe televizor. Secretarul de redacție își muta de colo-colo fizicul lenevit de atâta stat pe scaun de-a lungul celor vreo douăzeci de ani de citit articolele băieților și de numărat cuadrații. N-a trecut mult și ne-am trezit în biroul de la secretariat cu doi profesori focșăneni- un bărbat și o femeie mărunțică. Despre profesoară știam că în urmă cu câteva zile aruncase cu ceva în clădirea partidului și spărsese un geam. Pe el, intuind cum începea să meargă treaba, l-am privit mai atent, să văd dacă are pe undeva și vreun pistol. Veni-seră să preia ziarul, erau din partea revoluționarilor.
I-am simțit ca pe niște intruși într-un loc unde numai noi, gazetarii, știam să mutăm scaunele sau să citim în plumb, de-a-ndoaselea. Dar, parcă mă și mânca pielea să zic și altceva decât scrisesem până atunci și asta m-a oprit să plec și eu. Nu știu ce au vorbit cei doi cu șefu’, am aflat doar că urma să facem un alt ziar în locul celui pregătit să apară a doua zi. Am plecat în biroul meu și m-am apucat de scris. Vreo cinșpe rânduri de manuscris. Cuvinte mari, clipa libertății, popor, democrație, cuvinte noi, dictatură, dictator…
Cei doi profesori au trecut și ei la scris, fiecare cu felia lui. Ea- era profesoară de română și nu m-a surprins că scrisese ușor un articolaș plin de furie. El- ceva mai prolix, dar se înțelegea bine ce dorise să spună. Am mai luat din cărți două poezii- una de-a lui Mircea Dinescu, cred că se chema „Câmp cu maci”, alta de-a unuia Ion Roșu, care fusese vremelnic și redactor la Milcovul, ajuns pe la București. Nu știu de unde a apărut în foaia aceea și un text scris de Ion Panait, cred că îl adusese unul dintre cei doi. Ion era prieten cu noi, era în redacție mai mereu când făceam câte o băută, venea însoțit de un popă, amicul lui de idei și de șpriț, un bărbat înalt, frumos, întotdeauna fără straie preoțești.
Am scos repede ziarul. Tipografii rămăseseră pe loc, nu plecase niciunul. O foaie A3, față-verso. Pe față- ce vroiau conducătorii revoluționarilor din Vrancea să afle populația și în dreapta, sus, mare, cu culoare albastră, culoarea „Milcovului”, data zilei: 22 Decembrie. Am tras puține, câteva sute, poate o mie-două, nu mai știu, totul se derula cu o viteză și cu o înfrigurare de nedescris. Erau în sufletele noastre și bucurie și teamă, amestecate de-a valma, ne închipuiam micii eroi ai zilei într-o mică urbe, ni se făcea rău când ne gândeam ce ar putea să se întâmple dacă se întorcea din drum Ceaușescu. Am luat foaia pe brațe împreună cu Maria Trofin și încă vreo două fete din tipografie și am ieșit cu prima parte a tirajului pe trotuarul de pe bulevard, din fața redacției spre Polivalentă și spre Capelă, și am împărțit-o trecătorilor.
Prin oraș se auzeau focuri de armă. Se trăgea, cred că de pe hotelul Unirea și de pe undeva dinspre Sud. Apoi, orele, zilele și nopțile au urmat implacabil timpului. Åži nici nu ne-am dat seama că, între timp, venise Crăciunul.
Primul Crăciun din viață pentru care nu mă pregătisem.
