Ultima oară când l-am văzut pe Florin Paraschiv eram la el acasă, într-un bloc de locuințe din centrul orașului, într-un apartament de la etajul patru cu ferestrele spre răsărit, atunci când, după o seară obișnuită de cenaclu la sinagogă, mă rugase să-i caut un text despre Saint Just pe care acesta îl pierduse în tenebrele computerului și la plecare, la ușă, în încadramentul sobru al tocului din lemn, fără chef de vorbă, mi-a spus așa cum mă îndemnase de multe ori, să ai grijă de cartea despre iarbă. Apoi am plecat în concediu și peste puțin timp, când eram în urcuș pe vârful Podragu din Făgăraș, cu rucsacul în spate, mânat de ela-nul unei pasiuni despre care vorbeam deseori cu Florin Paraschiv, uneori în picioare, iarna, în ninsoare, lîngă biserica alături de care locuia, un prieten devotat m-a sunat să-mi spună că Florin Paraschiv a murit. Acum, rememorând clipa aceea infinitezimală când l-am văzut pentru ultima oară, cu o mână pe tocul ușii, sprijinindu-se șovăielnic, mă gândesc că avea o tristețe încărcată de păreri de rău, așa cum nu-l văzusem niciodată, ca și cum era conștient că nu o să ne mai vedem niciodată. N-am să uit în niciun fel observația aceea minuțioasă că părul îi stătea în dezordine pe cap, în smocuri adunate într-o parte, într-un fel comic, de parcă semăna cu o iarbă răvășită de vânt, în fire albe, atât de rare încât le-ai fi putut număra cu ușurință, iar acest instantaneu fragil s-a transformat cu timpul într-o obsesie. Aceea a fost ultima imagine a bunului meu Florin Paraschiv, pe când era în viață. În acest fel memoria are privilegiul miraculos să rețină clipa aceea rară în care destinul unui om ia sfârșit pentru totdeauna, dizolvat nemilos în aburul unor taine care nu vor fi înțelese niciodată. Stătea cu o mână pe tocul ușii, sprijinindu-se, iar părul îi era gata să o ia razna, dezvelindu-i pielea capului, într-o imagine cu un ușor haz, în care i-ar fi plăcut să se afle, iar această ipostază semăna izbitor de mult cu cele în care obișnuia să pozeze de cele mai multe ori neasemuitul Salvador Dali. Toate textele lui Florin Paraschiv au genul acela de ironie superioară în care adevărul își găsește semnificația, dincolo de orice înțeles confortabil, atrăgând în acest fel atenția omenirii că acesteia i s-a dat o existență dramatică, hrănită din incertitudine, cercetare istovitoare, neajunsul de a i se fi refuzat însuși adevărul. În lipsa acestuia, a adevărului, ca un dar interzis, aceasta a recurs la sarcasm. I s-a oferit calea, dar scopul în sine nu a coincis niciodată cu adevărul. Florin Paraschiv a fost un om drept atunci când susținea de câte ori avea ocazia, că realitatea nu poate fi depășită decât prin ironia care îi dă omului luciditatea de care acesta are nevoie, alegându-și pentru sine o istovitoare poziție critică în raport cu lumea. Avea o plăcere imensă să le vorbească astfel tinerilor în serile lungi de cenaclu, total și necondiționat, fără să ceară nimic în schimb, epuizându-se pe sine, descătușând energiile seducătoare ale umorului, arătându-le acestora calea superbă a lucidității.
Revăd scena din ușă, a durat un minut sau două, stăteam în picioare, pe holul imobilului, lumina era slabă și această obscuritate făcea ca părul lui Florin Paraschiv să contrasteze, ca un tufiș alb. O scenă banală, veți spune, și scurtă, dar în memoria mea fiecare detaliu din momentele acelea se supradimensionează, se umple. Nimic nu a rămas gol. Părul lui Florin Paraschiv chiar semăna cu un tufiș de soc alb, noaptea, înflorit neglijent peste garduri, de cele mai multe ori pe proprietăți abandonate și dacă nu ar fi răspândit împrejuru-i minunata-i mireasmă, chiar ai fi crezut că este o banală bucată de celuloză. Aceasta este împrejurarea din care s-a născut poemul de mai jos, ca o pioasă și nepieritoare aducere aminte.
vei avea un craniu frumos
grădina aceasta este una dintre patriile tale
unde destinul te-a legat definitiv de moartea neamului tău, iată,
imaginea galbenă a salcâmului se schimbă în bătălia crudă din aer,
ziua l-a înconjurat, adio, orice retragere spre iarnă va fi tristă,
în orice clipă o frunză cade umplându-și propria umbră, lăsându-și semințele fragede-n ea,
și lutul umbrei, atins, va reface câmpiile moi în care Ruth a ascultat privighetorile Israelului
sfâșiată, între copii și patrie,
aburul cărnii tale va trece prin lemnul salcâmului, plângându-l, găsindu-și sfârșitul în el,
ultima picătură a umbrei să găsească semnificația abundentă a sevelor
așa încât, într-un organ misterios, să palpite,
să atingă pământul, să izbucnească în cîntatul zorilor,
să refacă minuțioasa viață pe care a avut-o Ruth în mijlocul câmpiilor umede,
vei avea un craniu frumos,
așezat să lumineze, din care să cânte păsări
întunericul să adoarmă în el ca un prunc, în octavele păcii,
ghemuindu-se în orbitele goale, numai atunci
vei auzi umbra gracilă deasupra ta, jucând în frunzele salcâmului,
vei avea oase albe, care înfloresc rar, și din ele
să izbucnească spuma veselă a grâului, aidoma apei, să te refacă întocmai din nou, să te
resoarbă din sinele putred, țărâna să treacă prin tine iarăși
la fel ca sângele, înflorindu-te
iată o frunză cu un viitor infinit, cade, iar în umbra ei
vântul adie cu o suflare foarte lungă și aceasta
sfârșește în întunecimea umbrei, cunoscând teama,
frica cea mai stranie,
până atunci, în acel loc, nu exista nimic.
