Profesoara pensionară de limba română Aneta Pioară de la Motnău, i-a dedicat o poezie părintelui Macarie de la schitul Muntioru din Vintileasca. Poezia elogiază eforturile părintelui Macarie de a-și ajuta semenii, intrați în umbra întunericului, pe drumul plin de necazuri și greutăți, de a-i lumina prin credința lui Dumnezeu.
Scrisă cu cuvinte simple, dar cu o rezonanță puternic emoțională, poezia te îndeamnă la o reflecție generală asupra întregii tale fiinte umane. „Noi locuitorii de pe Valea Râmnicului am fost protejați tot timpul de multe rele care i-au lovit pe semenii noștrii din alte colțuri ale județului și ale țării. Bunătatea, smerenia, sfințenia sunt doar câteva caracteristici care îl creionează pe părintele Macarie, un adevărat protector al acestor locuri, prin rugăciunea cu Dumnezeu. Este omul care nu face altceva decât să te aducă pe calea cea bună, să te scoată din ghearele și întunericul diavolului și să te îndrume pe drumul plin de lumină a lui Dumnezeu. De pe acoperișul Vrancei credința părintelui Macarie ne apără pe noi păcătoșii de relele pe care ni le facem singuri zi de zi”, a spus Aneta Pioară, profesor pensionar de limba română.
Bătrân, cu barba ninsă și răsfirată de vânt, cu glasul blând, părintele Macarie îi binecuvântează pe toți credincioșii care vin la mănăstire. Numărându-și parcă vorbele, părintele îi ascultă pe toți. Are privirea rugătorului, pe care nu-l poți tulbura și nici surprinde cu vreun gând ascuns, ispititor. De când a fost exilat la Muntioru, părintele a văzut multe. Pentru el, cel mai important lucru este faptul că fiecare om pleacă din mănăstire schimbat sufletește. Nu e puțin lucru, căci nădejdea e totul. „Monitorul de Vrancea”, vă prezintă în totalitate poezia scrisă de profesorul Aneta Pioară.
Părintele Macarie de vorbă cu Domnul
O Doamne, o Doamne, Tu singur mi-ai dat
Să am har în lume, să fiu luminat;
Tărie, putere, speranță și dor,
Pe pământul iubirii, eu sunt trecător.
Alături de oameni, de cei în păcat,
În slava si rugă, lacrimi am vărsat;
Cu icoana tăcerii în suflet urcând,
Oboseala din trup, n-am simțit-o nicicând;
Căci sus, sus pe plai, în dulcele rai,
M-aștepți să vorbim în străbunul meu grai,
Să vorbim despre oameni, să vorbim despre trai,
Despre încrederea pe care mi-o dai.
M-aștepți în amurg, apoi în miez de noapte,
Să-ți spun rugăciunea în mii și mii de șoapte;
Åžoapte de durere, șoapte de-mpăcare,
Pentru cei ce n-au în lume alinare.
Rătăcesc în haos, și-au pierdut credința,
În crimă, hoție, le văd nesăbuința;
Au uitat de Tine, o Doamne, te implor!
Trezește la viață pe acest popor.
Al vieții crepuscul, zâmbește zenit,
Spunând omenirii că vremea a venit,
Chemarea Ta Doamne, va fi revenire
Chemarea Ta Doamne, va fi mântuire.
