Nu au nevoie de curent electric. Nici de cine știe ce confort. Trăiesc fără grija că-și pot deranja vecinii sau că vine data scandeței la facturi. Sunt văcarii Mândreștiului! An de an, ei își iau puradeii și își mută domiciliul în lărgimea câmpului de la marginea cartierului. Sunt veseli, sunt optimiști, sunt liberi! Și vin de atâta timp în zonă și își fac treaba cu atâta seriozitate încât, până la urmă, beneficiarii serviciilor lor – locuitorii Mândreștiului – le-au construit, lângă colibă, o fântână…
Zilele trecute, trecând pe șoseaua din zonă, am constatat că respectiva coșmelie prinsese viață. Străduința unui copil de a scoate o găleată de apă din fântână se vedea de departe, iar fustele a două femei apăreau și dispăreau în colibă. De la drum, tabloul oferit de coșmelie, fântână și o altă „construcție” mai mică îți inspira o oază de viață într-un deșert. Nu de nisip, ci de pământ uscat și crăpat de caniculă. Nu plin de cactuși, ci de scaieți ce-ți zgârie picioarele dacă nu caști bine ochii pe unde calci…
Copilul ne-a văzut venind când încă eram departe și nu a durat mult până când, alarma fiind dată, un comitet de întâmpinare a ieșit în fața găurii de intrare în șandrama: două femei, una mai tânără și cealaltă mai în vârstă și doi puradei, o fetiță ce de-abia deprinsese, probabil, mersul biped, și sora ei mai mare. În ochii lor, ce se zgâiau la noi, măsurându-ne din cap până-n picioare, se citea surpriza. Păi cine le-a mai făcut lor o vizită, din alt motiv decât de interes, să zicem așa, cât se poate de prozaic?! Și clar, noi nu puteam avea acel interes general. Prea atârnau de noi aparatele de fotografiat… „Aaaaa! Ne filmați! Vă cunosc!”, îmi zice femeia mai tânără. „Ați venit și acum câțiva ani, când eram eu tânără și am venit aici cu mama, cu tata…”, îmi spune Corina, acum de 40 de ani și cu trei copii la activ: Margina Geanina, de opt ani, Maricica, de doi ani și jumătate, care i se amestecau printre fuste, și Gheorghiță, de un an și opt luni, ce dormea bine mersi, acoperit cu o perdea, să fie apărat de muște.
Mai trupeșă și mai sfătoasă, mama ei, Maria, povestește că tot neamul lor a fost și va fi mai departe neam de văcari. Că de asta s-au ocupat părinții și bunicii ei, asta face și bărbatul ei și tot asta vor face, probabil, și copiii. Doar au prilejul să prindă meserie de când se nasc! „Suntem neamul Bandrabulă”, zice, lărgindu-și buzele într-un zâmbet prietenos. „De când ne-am născut, așa am fost, numai pe la vaci. Noi venim aici, dar copiii se mai duc la Jorăști, la Vânători… Ne știe lumea. Ce să facem, în Berești, de unde suntem noi, n-ai unde să muncești. Așa că ne câștigăm și noi existența până dă frigul și peste iarnă ne ducem la casele noastre”, ne lămurește Maria Brandabulă.
Bărbații la vaci, femeile la cratiță
În momentul vizitei noastre, niciun picior de bărbat nu se zărea prin zonă. Maria ne-a lămurit repede, spunându-ne că în neamul lor, treburile sunt foarte bine stabilite: bărbații văd de vaci cât e ziua de lungă, acolo, pe islaz, iar femeile văd de copii și de cratiță. Ba mai mult, nici noaptea nu stau împreună. Ele și copiii se adăpostesc în colibă, iar bărbații, într-un cort improvizat în spatele acesteia. „Am pus patul ăsta mare aici, am ridicat folia peste el și aici stau bărbații. Păi n-avem loc toți în colibă”, zice Corina, ridicând, spre exemplificare, folia ce acoperea intrarea direct în pat.
În schimb, șandramaua în care am fost invitați a fost organizată până în cele mai mici detalii. Pereții din lut au fost tapetați cu covoare și carpete, iar de grinzile ce susțin acoperișul au fost legate sfori, care să înlocuiască șifonierele lipsă. Patru paturi largi, cu lenjerii suprinzător de curate pentru condițiile în care trăiesc, le asigură confortul nopților, iar într-un colț, lângă intrare, femeile și-au improvizat bucătăria. Nu cu aragaz – mâncarea o gătesc afară, pe soba meșterită din lut, pe un suport din lemn – dar cu masă și toată vesela trebuincioasă.
Zona respectivă a devenit, firesc, preferata muștelor cu care, după lupte inutile, locatarii s-au învățat. Totuși, ca să nu le intre în nas și-n gură celor mici, și să le tulbure somnul, femeile îi acoperă pe de-a-ntregul, cu bucăți largi de perdea…
O săptămână – vârsta celui mai mic viitor văcar!
În coliba garnisită pe dinafară cu tot soiul de bulendre colorate, pe patul cel mai ferit, Alina, de 24 de ani, își alăpta micuțul venit pe lume de doar o săptămână. Nimeni n-a știut să ne spună cum îl cheamă pe băiețel, pentru că… „încă nu l-au declarat. Ea și cu bărba-su sunt luați cu cununie și ca să-l înregistreze, tre să se ducă acolo de unde suntem noi și să-și scoată certificatul de căsătorie. Nu știu cum îl cheamă, că încă nu i-au pus nume”, spune Maria. „Îl strigăm și noi Bendea”, ne lămurește, râzând.
Dacă doi dintre ceilalți copii nu au atins încă vârsta grădiniței, Geanina, fetița cea mare are deja opt ani și nu a fost încă înscrisă la școală. Nici mama și nici bunica ei nu au știut să explice de ce. „Parcă eu am făcut școală? N-am făcut și uite că n-am mai murit”, zice Corina, mama ei, vădit străină de faptul că educația i-ar putea aduce fiicei sale, un alt traseu în viață. Și un alt destin decât acela de a fi… nevastă de văcar. Maria însă, sare să salveze aparențele. „Ei, oricum, la toamnă o înscriem. Când ne întoarcem acasă o dăm la școală acolo la noi, în Berești”, zice femeia.
30-40 de lei îngrijitul unei vaci, lunar
Femeile au recunoscut, dincolo de veselia afișată, că nu duc deloc o viață ușoară. Că banii sunt puțini, trebuie chivernisiți așa încât să le ajungă și pe perioada iernii, când nu au de lucru. Și că de aceea cresc în fiecare an, acolo, lângă coliba de pe câmpul Mândreștiului, un porc și câteva găini. „Acum îngrijim cam 20 de vaci. Pentru o vacă, suntem plătiți cu 30 – 40 de lei lunar. Nu se adună mult, vă dați seama, și de aceea ne mai ducem la muncă cu ziua pe unde putem. Cu mâncarea stăm rău, nu prea avem. Fierbem fasole, cartofi, ne-am făcut din corcodele zeamă să acrim ciorba… Facem mămăligă… și cam atât. Dacă ne-ar aduce cineva ceva alimente tare bine ar fi… Că și porcul ăsta și găinile, de ce credeți că le creștem? Să avem ce mânca la Crăciun și toată iarna”, spune Maria.
Și viața aceasta o duc de ani și ani, ne gândeam, lăsându-i în urmă… Ieșiți în fața colibei, copiii ne făceau cu mâna, râzând și țopăind… Sărmane suflete inocente, îngropate de părinți ignoranți într-o existență legată, trup și suflet, la propriu, de… coada vacii.
