Așa cum v-am promis, revin cu noi amănunte din cantonamentul li-terar desfășurat la Pitești, cu ocazia „Olimpiadei de limba și literatura română”, ediția 2012. Odată depășit momentul probei scrise, restul evenimentelor s-au succedat cu o viteză amețitoare, iar atmosfera generală a fost una relaxată, acompaniată din când în când de câte un oftat de ușurare.
Proba orală
După redactarea eseurilor critice, a urmat proba orală, examen diferit la nivelul cerințelor, prin care se evalua spontaneitatea, inventivitatea și adaptarea rapidă la subiectul dat. Biletul extras promitea fel de fel de surprize și personal, am implorat divinitatea, șansa ori hazardul să nu fiu victima unui text de inspirație folclorică. Într-un asemenea caz, era necesară o cunoaștere nuanțată a tradițiilor din toate colțurile țării, trebuia făcută o paralelă interregională și apoi, pentru a abstractiza mesajul, se solicita compararea ri-tualului în cauză cu filosofia de viață a întregului popor. Conștientă că mai am mult de citit până să-l întrec pe Simeon Florea Marian, m-am bucurat enorm când mi-am dat seama că datoria mea era să expun interferențele dintre dans și literatură, cât mai convingător posibil, ca și cum aș modera o emisiune pe TVR Cultural. Mi-am îndreptat spatele, am zâmbit discret și mi-am început pe-rorația. De teme generoase s-au mai bucurat și alții. La clasa a XII-a, am auzit de la cineva, prea grăbit pentru a-mi spune și numele său, că a „picat” necesitatea artei sau misiunea artistului într-o societate debusolată. Așadar, deasupra candidatului atârna mereu sabia lui Damocles: în lipsa subiectului de critică sau teorie literară, acesta era condamnat la o lungă expunere despre importanța tradițiilor. Indiferent de biletul extras, comisia se încăpățâna să rămână încruntată și, pe lângă transmiterea de informații și opinii, scopul declarat al fiecăruia dintre noi a fost, în primul rând, descrețirea frunților profesorilor din juriu.
Frumusețile Argeșului
După ultimele emoții, organizatorii ne-au propus o excursie de fami-liarizare cu ținuturile argeșene. Traseul a fost unul încărcat, obositor, cu multe puncte reprezentative pentru cultura locală. Cele patru-cinci autocare vuiau de râsete, șoapte și premoniții. Unii erau de-a dreptul plouați, cu toate că afară strălucea un soare prietenos, dar apropiindu-mă de ei, mi-au mărturisit că temerile de abia acum se ridică amenințătoare în sufletul lor, acum, când așteaptă rezultatele din urma contestațiilor. M-am îndepărtat, gândindu-mă la influențele negative ale celor din jur, de care nu doream să mă molipsesc. În afara acestor melancolici incurabili, peste tot se schimbau adrese de mail și se discuta pasionant. Muzeul de istorie de la Câmpulung Muscel, casa memorială a lui George Topârceanu, Mănăstirea Negru Vodă au fost doar câteva dintre atracții, iar vi-zitarea lor a fost nu doar un prilej de îmbogățire cultu-rală, dar și o ocazie de a ne apropia unii de alții. Fotografii, plimbări de voie, polemici… acestea au dat de fapt farmecul incursiunii noastre.
Agonia rezultatelor
Spre seară, când ne aflam încă în autocar, îndreptându-ne către liceul „Odobescu”, unde se pregătise cadrul unei petreceri grandioase, s-a zvonit că s-ar fi afișat ierarhia finală, atât la centrul de examinare, cât și pe pagina oficială a olimpiadei. Internetul devenise leneș, neascultător și problemele de conexiune ne enervau pe toți. Părinții primeau telefoane urgente, fiind rugați să caute ei înșiși informațiile în cauză, atât de prețioase pentru odraslele căzute în capcana suspansului. Până la urmă, pozițiile în clasament fuseseră afișate și la liceul-discotecă. Neinspirată mișcare… căci pe ringul de dans, lumea a pășit amărâtă și cu regrete de abia stăpânite. Mai dansau vreo doi-trei, aceia ce urmau a păși pe podium în ziua următoare. După puțin timp, câțiva învinși cu mențiune au lăsat baltă ambițiile și tristețile, pierzându-se în ritmurile antrenante, dar prea târziu… după alte câteva melodii, petrecerea s-a spart și nu era încă ora 23.
Festivitatea de premiere
Ultimul moment al olimpiadei, de fapt, cel mai așteptat, a fost festivitatea de premiere. Sala vuia de oameni îmbrăcați elegant, iar rochițele, mai scurte, mai lungi, răspândeau efluvii de parfum. Premianții pășeau tacticos pe scenă, luându-și diplomele și cadourile oferite de sponsori. Apoi, mulțumeau ușor, dând din cap și se întorceau la locurile lor, schimbând zâmbete victorioase cu colegii de lot. Premiile speciale au fost șansele celor care, dezavantajați de ierarhie, s-au afirmat totuși prin ceva. Acel „ceva” varia de la coerența discursului oral până la ori-ginalitatea tezei scrise. Până la urmă, listele de învingători au fost epuizate și fiecare județ, reprezentat de olimpicii săi, circula încolo și încoace, grăbindu-se să prindă trenul către casă.
Înapoi acasă
Până la București, trenul a fost înțesat de olimpici și nicio clipă nu a fost risipită de-a lungul acestui voiaj. Încă se mai schimbau adrese de mail, cuvintele nu încetau a zbura de la compartiment la compartiment și după ce s-au strâns toate mâinile în Gara de Nord, după ce batistele au fluturat în semn de „La revedere”, fiecare a parcurs distanța care i-a mai rămas și s-a întors în camera lui, parcă îngânând: am fost, am văzut, am (fost) învins. Dar meditațiile acestea lacunare se risipeau repede sub presiunea facebookului și a mailului, pline de mesaje vesele: „Ai ajuns?”, „Pe când o vizită la Timișoara?”, „Mi-am perforat din greșeală diploma.”, „Tu mai mergi la anu?”.
Cristina STANCU
Colegiul Național Unirea
