Într-o râpă din marginea satului Faraoanele, în locul numit Seaca, șase fetițe, din care cea mai mică de nici două săptămâni, trăiesc într-un bordei săpat de părinții lor, direct în pământ. Dacă din afară, pereții ridicați dau iluzia unei locuințe terestre, odată ce pătrunzi înăuntru realizezi că de fapt, cobori în întuneric… „Nu aveam unde să stăm, așa că am săpat o cameră direct în mal. Am înfipt furci în pământ, să țină pereții, am făcut și o fereastră să avem măcar ziua lumină… E strâmt tare aici, vrem să mai facem o cameră tot așa, săpată în mal, că suntem opt de toți în odaia asta și este prea aglo-merat”, a explicat Ileana Minculeț, mama celor șase copile. În bordeiul lor subpământean nu au curent electric. Nici masă pe care să-și facă lecțiile. Nu au nici cu ce, dar nici unde să se spele. Suferă de foame. Åži n-au avut niciodată vreo jucărie cu care să se joace. Vă propun să încercați să parcurgeți povestea acestor copile cu sufletul deschis, nealterat de prejudecăți neaoșe. Åži să încercați să vedeți că indiferent de culoarea pielii, dincolo de etnie, indiferent de nuanța părului sau culoarea ochilor, un copil este la fel de copil ca și celălalt. Åži are dreptul la o copilărie omenească.
Åžase perechi de ochi, șase fețișoare aproape sălbăticite… șase fetițe – cele mai năpăstuite dintre toți copiii năpăstuiți – își trăiesc copilăria nu doar la marginea unui sat sau la marginea so-cietății, ci dincolo de tot ce ne-am obișnuit a considera coordonatele unui trai omenesc. În fiecare noapte, ele intră, pentru somn, în adâncul văgăunii părintești, săpată direct în pământ.
Dorm amestecate, îngrămădite în cele două paturi improvizate, pentru ca dimineața să iasă din întune-cime și să salute, cu ochi mijiți, lumina încă unei zile… Două dintre ele, Cornelia, de 14 ani și Daniela, de 9 ani, mai merg, din când în când, la școală. N-au ghiozdane și nici prea multe rechizite. Åži le e rușine de colegii lor care, au înțeles foarte clar, sunt altfel decât ele. Surioarele lor, Valentina, de 5 ani, Liliana, de 4 ani, Maria, de 1 an și șase luni, nu par să știe, deocamdată, că între ele și alți copii există diferențe. Iar mezina, Silvica, ce nu a împlinit încă două săptămâni de când a venit pe lume, mai are până să devină conștientă de propria existență.
Sâmbătă, când am ajuns la bordeiul lor, patru dintre fetițe se jucau de zor cu o minge de căpătat, pe maidanul pe care păștea și măgărușul lor, Vasilică. La vederea noastră s-au adunat repede una lângă alta ca să ne cerceteze, apoi, cu priviri curioase luminând pe fețișoare sălbăticite.
Dacă nu ne-ar fi spus cum le cheamă, am fi jurat că aveam în fața ochilor un grup de băieți! Părul ieșit de sub glugi sau fesuri părea tuns cu cuțitul. Aveau picioarele goale, vârâte direct în ghete scâlciate sau cizme de cauciuc. Iar hainele, fie prea mari fie prea mici, murdare și trase unele peste altele, ca să țină de cald, erau, clar, și ele de căpătat. Åži-au îndreptat privirea către tatăl lor, nesigure dacă au sau nu voie să discute cu străinii. Pentru ca apoi, convinse că nu e vreun pericol, să ne invite să pășim, împreună, pragul bordeiului părintesc.
Casa ca o vizuină
N-am bănuit vreo clipă că odată pășit pragul bordeiului cu pereți ridicați deasupra pământului, și adunați laolaltă de acoperiș, vom pătrunde, de fapt, într-o odaie săpată de-a dreptul în pământ! Înainte de încăperea propriu zisă, a trebuit să trecem printr-o improvizație de hol, în care Ion și Ileana, părinții fetițelor, au îngrămădit tot felul de bidoane, saci, și alte acareturi adunate cine știe de pe unde.
În camera „de locuit” am pătruns printr-o gaură în formă dreptunghiulară, de ușă, acoperită de câteva rânduri de diverse materiale. „Avem și ușă, dar s-a stricat”, a spus Ileana, mama copiilor care, așezată pe unul din cele două paturi, își hrănea ultima născută, cu biberonul. Pe fereastra aflată deasupra nivelului pământului pătrundeau fire zgârcite de lumină ce se loveau de pereții denivelați, dublați de pături de toate felurile, cuverturi sau hârtie colorată.
Pe soba de lut, două ceaune și o oală goală așteptau să fie întrebuințate. „În fiecare zi fac mâncare, că altfel se strică. Fac din ce pot, din cartofi, din orez, ceapă… Nu avem frigider, nici televizor… Adică nu avem curent electric. Seara mai aprindem câte o lumânare… Fetele își fac lecțiile în pat, pe brațe…”, spune Ileana.
Nici dulapuri nu au, nici pentru haine – „de îmbrăcat mai avem, că ne-a mai dat lumea” – și nici pentru vase, însă cei doi au rezolvat problema cu multe cuie bătute în grinzile ce brăzdează tavanul.
De fiecare cui au agățat plase, cutii, găleți, haine și alte alea, care te obligă să stai, în acea încăpere, mereu cu capul și umerii aplecați.
Åži totuși, în amalgamul de hodrobele și catrafuse agățate sau aruncate unele peste altele, Ileana și Ion au ordinea lor. Åžtiu în orice moment unde se află cutare sau cutare obiect și îl găsesc oricând, chiar și pe întuneric.
Trai din făcutul măturilor
Ion și Ileana au 39, respectiv 34 de ani. Femeia spune că s-au întâlnit în urmă cu vreo 20 de ani, la un IAS din Mircea Vodă, unde se duseseră să muncească. S-au plăcut și s-au „luat” cu acte-n regulă, gândind că în doi pot face față mai bine sărăciei.
Copiii au venit însă, unul după altul și greutățile au crescut pe măsură ce s-au înmulțit. Din câte spun, nu au avut niciodată o casă a lor și nici terenul în care și-au săpat coșmelia nu le aparține.
Toată averea lor constă în măgarul Vasilică și în căruța care, atunci când nu cară, ține loc de… uscător de rufe. „Pentru că avem măgar și căruță, nu ne-au mai dat ajutor social, cică facem bani cu astea. Primim alocațiile copiilor și un supliment pentru familie… Bani puțini tare. Eu mă mai duc la muncă cu ziua, mai fac mături de drug, de mesteacăn și le vând. Åži așa reușesc să mai cumpăr de mâncare și mai ales lapte la asta mică. Mănâncă Lactovit și e scump, dar ce să fac… E greu și că n-avem lumină, în plus suntem mulți și spațiul e mic. Am zis să mai sap o cameră, da mult mai bine ar fi să ne ridicăm o căsuță sus pe deal, nu în râpa asta. Că astă iarnă ne-a acoperit zăpada cu totul și când plouă e jale… Atâta avantaj ai, cu casa în pământ, că e mai cald iarna. Că lemne suficiente n-am avut, ne-am mai dus în pădure și am mai adunat crengi de le-am cărat cu spinarea…”, spune Ion.
Omul e cunoscut în sat ca fiind harnic și serios, iar cei ce ne-au vorbit despre el, ne-au mărturisit cât de mult s-au mirat când au văzut că le este refuzată băutura oferită, în favoarea unei pâini pe care s-o ducă acasă, la copii…
Copiii nu au avut niciodată jucării
În odaia lor de sub pământ, cele șase fetițe ale lui Ion își trăiesc copilăria în felul lor. În felul lor de copii necăjiți… Nu au mai nimic din ce au văzut la alții, dar se au unii pe ceilalți, iar afecțiunea care-i leagă transformă miraculos odaia de sub pământ, și întunericul, într-un loc plin de căldură și de lumină! Sărăcia le-a făcut să înțeleagă pe aceste fetițe că nu trebuie să aibă dorințe.
Însă chiar și așa, nu pot să nu viseze… Se gândesc deseori la singurul eveniment important din viața lor: excursia făcută mai demult, cu tata, la Focșani. „Am văzut acolo, în vitrine, jucării și păpuși care cântă… Åži am văzut biciclete… Dar ne-a spus tata că sunt scumpe și nu avem bani”, a îndrăznit una dintre fetițe să-și mărturisească, șoptit, dorința… Iar sora ei mai mică a completat-o, cu regret: „Noi nu am avut niciodată jucării”… Nu auziseră de Iepurașul care aduce daruri de Paști. Iar după ce-au aflat, au spus că sunt convinse că nici acesta nu le va găsi, de vreme ce nici Moș Crăciun n-a reușit…
Credeți că am putea, împreună, să le redăm încrederea că dorințele se pot, totuși, împlini?
