În dramaturgia lui Caragiale femeile au o soartă medie, sunt soții și amante în același timp, au o condiție obișnuită și cunoscută asupra căreia au un drept imprescriptibil. În această lumină sunt înfățișate cucoana Veta cea „rușinoasă” care „nu-i d-alea”, dar încă dezirabilă în timp ce-i „cosea galoanele la mondirul lui Chiriac”, Zița cea proaspăt „dezvorțată” de „pastramagiul” Ghiță Å¢ircădău, arzând ca-n para focului de să se sinucidă, într-o „amoare” de taină pentru Rică Venturiano, Zoe Trahanache plimbându-se la „luminație” în trăsură cu nenea Zaharia, dar cu gândul care melancolizează la „stimabilul” Fănică Tipătescu, prefectul județului, Efimița gratulându-l domestic pe conul Leonida, „Ca dumneata bobocule, mai rar cineva !”, atunci când acesta vorbea glorios despre revoluții, și chiar slujnica Safta în scurta ei apariție, lipsită de somn și cu ochii pe geam până în zori când „s-a spart cheful” la băcanul din colț, spionându-l cu desfătare pe Nae Ipingescu, ipistatul, atunci când acesta „se ducea acasă pe două cărări.”
Caragiale nu a surclasat aceste iubiri (amorlâcuri, după moda limbii și a timpului) și nu le-a decăzut în derizoriu. Le-a animat în toată nuditatea lor, simplă și provincială, dar la fel de emoționantă ca orice poveste de amor în care femeile par să-și emancipeze senzualitatea. Ca un exercițiu al minții, imaginați-vă pentru câteva clipe că cele trei piese de teatru ale lui ILC sunt în fondul lor drame și nu comedii cum s-ar putea crede cu ușurință. Imaginea unui domn în redingotă, cu joben și baston, așteptând „ilusoriu” cu un buchet de flori în mână la colțul străzii Catilina, luna scânteindu-i languroasă pe acul cu brilliant din deschizătura vestei, ei bine, așteptarea zadarnică a acestui domn care se lasă gonit și lătrat de câinii mahalalei târziu în noapte, este o scenă plină de tensiune și încărcată de dramatism.
Dar să facem o incursiune scurtă în teatrul lui ILC și să ne concentrăm atenția asupra personajelor-femei, nu ca-ntr-un animațio, ci să ne lăsăm desfătați de fascinația firii lor și să le evaluăm pasiunile amoroase. În piesa O noapte furtunoasă este pusă în scenă idila naivă dintre Zița, „fata frumoasă, modistă și învățată și trei ani la pasion”, singură după o „despărțire cu lăcrămație” și timidul Rică Venturiano, „student în drept și publicist.”
La început, jupân Dumitrache, cumnatul amorezatei, om cu stare de negustor în oraș, se opune relației și chiar îl fugărește pe îndrăgostitul speriat, lasând-o pe Zița cu inima zdrobită. Dar „bagabontul” avea să insiste și să fie acceptat în „noaptea furtunoasă”, atunci când taina iubirii și identitatea lui sunt dezvăluite într-o scenă clocotitoare. Mai întâi, pentru tânărul îndrăgostit, Zița a fost o pradă. Dar Rică are rafinament de intelectual și femeia devine idealul lui. Zița își vede împlinite iluziile clandestine adunate în nopțile fierbinți de vară, când „nenea” o amenința că-l umflă pe „amploiat”. Dragostea o orbește de-a binelea atunci când Rică îi scrie cu patosul iubirii: „De când te-am văzut întâiași dată, mi-am pierdut uzul rațiunii, angel radios!”. Zița este în stare să-l apere cu propria onoare pe Rică atunci când Chiriac, omul de încredere al jupânului, a luat pușca și este pe urmele iubitului pe care amorul nebunesc l-a adus în iatacul său. „Vai de mine! Monșerul meu! Mi-l omoară!”. Nu-i decât o întâmplare din mahala, banală, fără sacrificii complicate, dar această constatare nu schimbă cu nimic datele unei iubiri inflamante, comune, cu doza ei de ridicol, la fel ca multe altele.
Există în femeile lui ILC o poeticitate involuntară. În corpurile lor se revelează deopotrivă iubirile și inspirațiile bărbaților. Cucoana Veta obișnuia să-l roage pe nenea Dumitrache să vie mai devreme acasă din „rond”, „că-i e urât singură-n casă”, dar oftează după Chiriac. După ce pleacă onorabilul, își primeșete amantul. Un simplu și banal adulter, veți spune. Dar dincolo de această acceptare simplistă a textului, se desfășoară o adevărată dramă. O poveste de amor în toată regula. Să rememorăm scena din odaie: o lampă cu gaz arde pe masă, Veta este obosită, trece încet și se așează cu lucrul de mână la „mondir”, se reazimă cu coatele de masă, oftează. O atmosferă romantică. Veta poartă jupoane bufante peste care freamătă atrăgătoare o mulțime de pliuri împodobite cu mărgăritare mărunte și dediței, flori galbene de untișor și frunzulițe lucioase de laur. Apoi Veta se dezbracă pentru culcare, încet, ca și cum această preocupare i-ar face plăcere. Chingile corsetului se desfac și dau cărnii albe libertatea impudică în lumina lămpii, în timp ce șoldurile femeii par rotunjite de un bijutier mult prea iscusit. Atunci cum poate rezista sergentul de gardă civilă la această ispită nurlie ?
Lili GOIA
goia.lili@yahoo.com
