Pe alei, betoane peste betoane, iar pe lângă alei, cavouri peste cavouri în care încap și câte șase morți, dar care nu trebuie „deranjați” timp de 12 ani. Morții și-au tras tot felul de momumente funerare, care mai de care mai solemne, mai impozante și mai impresionante în veșnicia lor. Multă marmură, statuete, gărdulețe din fier, îngerași triști, brizbrizuri, geamuri, poezii și chiar testamente. Ceea ce m-a uimit și nu credeam că voi vedea vreodată a fost un cavou a cărui ușă este prevăzută cu sonerie. La ce folosește aceasta am încercat să aflu chiar de la proprietarii cavoului, care sunt în viață. Ei mi-au spus că ușa era prevăzută cu sonerie și că nu a fost pusă acolo cu intenție.
La un moment dat, în timp ce mă plimbam prin Cimitirul Sudic din Focșani, văd o căsuță cu o ușă maro. Mă apropii de ea să văd cine-și doarme somnul de veci în acel loc și….uit să respir. Ușa de acces în încăpere are sonerie! Mă uit lung la ea, dar nu sun, mi-e frică să nu deschidă careva și să mă invite înauntru. Mă uit mai atent și văd că proprietarii cavoului sunt în viață. Cel puțin asta reiese de pe placa amplasată pe un perete al construcției. Acolo apare numele proprietarilor și data când aceștia s-au născut. Data decesului nu este specificată, ceea ce înseamnă că cei doi soți, Eugenia și Vasile sunt în viață. Am stat lângă căsuță preț de câteva minute în speranța că aș putea găsi o explicație cu privire la rolul soneriei, dar nu am găsit-o. M-am mai plimbat printre morminte, m-am uitat la una la alta și m-am întors la cavoul cu soneria. Am mai stat puțin în fața ușii și am sunat speriată. M-am dat câțiva pași mai în spate și am așteptat. Am așteptat degeaba pentru că soneria nu a țârâit și nici mi-a răspuns nimeni. Cel mai probabil, bateriile s-au terminat.
Pentru că nu mi-am putut stăpâni curiozitatea, i-am întrebat pe îngrijitorii cimitirului dacă știu la ce folosește soneria. La fel de mirați ca și mine, aceștia mi-au spus că singura explicație ar fi aceea că ușa este una de exterior și în general, toate aceste uși au sonerie. Nelămurirea nu-mi dispare din minte. I-am căutat pe proprietarii cavoului și ei m-au lămurit. Vasile Tutoș a precizat că soneria nu este pusă pe ușă cu intenție și că așa a fost de când a cumpărat-o. „Sincer nici nu știu dacă sună, dacă funcționează. La ce să le mai folosească morților soneria. Am pus ușa aceea acolo în urmă cu câțiva ani și era prevăzută cu acea sonerie ca toate ușile care se găsesc în comerț. Nu folosește la nimic pentru că morții nu mai răspund atunci când le sună cineva la ușă. Acolo nu este înmormântat nimeni, este cavoul meu și al soției. Ușa a avut și vizor pe care l-am scos și am montat în loc altceva, o bucată de tablă”, ne-a spus Vasile Tutoș, proprietarul cavoului.
Poezii și testamente
Soneria nu este singura ciudățenie pe care am văzut-o în Cimitirul Sudic. Câțiva pași mai încolo de cavoul cu soneria, observ o altă construcție impunătoare, plină de geamuri și ai cărei pereți sunt placați cu multe bucăți de marmură pe care scrie ceva. Nu am reușit să deslușesc exact ce scrie pentru că literele sunt șterse de ploaie și de vânt. Îngrijitorii cimitirului ne-au spus că acel cavou aparține unui fost inginer. Tot ei au adăugat că pe acele plăcuțe sunt verusuri dedicate soției care s-a stins înaintea soțului. Oamenii știu și poveștile familiei. La ureche mi s-a șoptit că în tinerețe bărbatul își cam bătea soția și că după ce aceasta a murit, el i-a dedicat peste 10 poezii pe care le-a lipit de pereții cavoului pentru ca tot trecătorul să îi poată citi gândurile. Trec de un perete al construcției și dau de altul. Aici, o altă placă din marmură. Nici pe aceasta scrisul nu este citeț. Apelez din nou la oamenii locului. Aceștia îmi spun că rândurile de pe această placă sunt ca un fel de blestem. Inginerul a lăsat cu limbă de moarte ca nu cumva cineva să se gândească că ar putea fi înmormântat în cavoul în care își dorme somnul de veci el și soția. În caz contrar, inginerul „le urează” acestora numai gânduri rele.
Îmi continui deplasarea și uimirea tot nu-mi dispare. Peste tot numai plăci din marmură, numai poze cu fețe zâmbitoare ale morților, evident de pe vremea când erau vii, dar și foarte multe gărdulețe, poezii pe cruci, candelabre și altele. Oamenii locului au tot felul de povești care mai de care mai ciudate. Åžtiu tot ce mișcă în locul pe care îl administrează. Stiu cui aparține mormântul, ce membru al familiei vine cel mai des pe acolo, dar și poveștile morților. Åžtiu cine a fost inginer, medic sau preot, dar și cine a fost un om simplu. Sunt ca o enciclopedie în care găsești informații și despre ce vrei și despre ce nu vrei.
Evident, nu toate mormintele sunt puse la punct. În marginea cimitirului pot fi observate și cruci de lemn puse la pământ de ploaie și vânt. Mormintele sunt pline de buruieni, iar câinii și-au făcut cărare peste ele. Aici, își dorm somnul de veci oamenii nimănui. Lor le aprind o lumânare străinii care au rude înmormântate prin apropiere.
Duminica, prin cimitire este forfotă mare. Tot omul se trezește de dimineață, își ia câteva lumânări și câteva flori și merge la cimitir pentru a le aprinde o lumânare celor apropiați care s-au stins din viață. Cu fețele triste, oamenii stau printre morminte, mângâie crucile, iar cei mai slabi de înger varsă chiar și câte o lacrimă. După ce stau preț de câteva minute lângă mormintele celor apropiați, oamenii pleacă spre case cu tristețe în suflet. Poate mai vin duminica viitoare.
