În fiecare noapte, mii de ochișori o veghează, straniu, prin întunericul camerei. Åži în fiecare zi, Ioana dă „Bună dimineața” miilor de fețișoare imobile care o înconjoară în camera din căminul odobeștean, în care-și duce viața de treizeci de ani. Åži-a petrecut Crăciunul în mijlocul lor. În mijlocul lumii păpușilor sale, trupșoare neînsuflețite pe care femeia le consideră… copiii ei. Le-a așezat iconițe la căpătâi. Le-a împodobit brăduț. Åži le-a îmbrăcat cu lucrușoare curate, de sărbătoare… „În ’85 am fost chinuită rău, bătută, violată aici în cămin… Am născut un băiat pe care l-am dat în adopție. De atunci strâng păpuși. Sunt copiii mei pe care n-am să-i părăsesc niciodată. Îi adun de pe unde îi găsesc și îi aduc aici. Îi spăl, îi îmbrac… Am salvat, cred, câteva mii… Dar visul meu este să am un salon mare unde să adun un milion de păpuși. Atunci aș fi fericită!”, a spus Ioana.
Unele n-au mânuțe. Altora poate le lipsește vreun ochișor… Câtorva, cine știe ce copii răi le-au smuls din piciorușe. Unele nu mai au păr sau pe trupșoarele lor se vede urma vreunei mutilări. Cele mai multe au fost, însă, norocoase. În afară de faptul că au fost abandonate cine știe pe unde de către fetițele cărora le-au încântat, la un moment dat, copilăria, au rămas, totuși, întregi. Åži au fost adunate laolaltă de Ioana, mama păpușilor abandonate, care în camera ei din Centrul de Integrare prin Te-rapie Ocupațională (CITO) Odobești le-a amenajat un adevărat cămin. Un azil straniu – unic în țară – ce frizează absurdul și la vederea căruia se ridică părul pe tine. Un azil al păpușilor părăsite de copii…
Băieței și fetițe cu trupușoare de plastic, sugari, bebeluși, prichindei de câțiva anișori sau domnișoare în toată puterea cuvântului, sute și sute aranjate de-a rândul, din podea și până aproape de tavan, rânduite pe mese, pe dulapuri, pe etajere, culcate în pătuțuri sau așezate în premergătoare te transpun instant, odată ce treci pragul camerei Ioanei, într-o lume șocantă. Nemaivăzută! Într-o lume care îți taie răsuflarea! Åži nu știi dacă sentimentele pe care le încerci sunt de uimire… de tristețe… de admirație sau… de compasiune?!
„Copiii mei!”, mă scoate Ioana din starea de perplexitate. Mi-i prezintă deschizând brațele într-un gest larg, de-ai zice c-ar vrea să-i cuprindă pe toți. Åži-și începe plimbarea de-a lungul încăperii, cercetând cu privirea plină de dragoste maternă, fiecare trupușor. „Nu e bucurie mai mare pentru mine decât să salvez păpușile. Nu știu exact câte am acum, dar cred că sunt mii. Multe le-am găsit la gunoi, altele aruncate pe străzi sau le-am cumpărat de la se-cond hand. Eu le iau, le curăț, le spăl, le îmbrac… Nu contează că n-au o mână, un picior, că le înfăș… Sunt copiiii mei. Nu le-am dat nume decât la ăștia handicapați… I-am pus pe toți aici, la rând…”, mi-i arată femeia.
În toată viața ei petrecută mai ales în centre pentru persoanele cu handicap a învățat cât de importantă este grija și dragostea dăruite unor astfel de copii… Åži acum le-o dăruiește din plin, chiar dacă aceștia sunt însuflețiți doar în… imaginația ei.
Amintiri din căminul groazei
Ioana își îngrijește păpușile cu acea dragoste de mamă de care ea însăși n-a avut parte. Åži pe care n-a putut s-o dăruiască vreodată propriului său copil. Spune c-ar fi născut, cu ani în urmă, un băiețel pe care, chiar dacă a venit pe lume în urma unui viol, îl iubește tare mult. „Am fost șase copii la părinți, din care trei gemeni. Am ajuns în cămin de mici, la Sighetul Marmației, după ce unei sore de-a mea mama i-a tăiat gâtul, iar mie mi-a înfipt cuțitul în cap și am rămas handicapată. În ’82 am ajuns aici, în CITO Odobești. Am avut viață grea tare până la Revoluție… Era un director, Neagu îl chema, care era rău tare. Ne băteau angajații, se viola prea mult, nășteau femeile copii vii prin saloane… Am văzut cu ochii mei. Mie, dinții din gură tot într-o bătaie mi-au fost rupți. În ’85 am fost chinuită tare, bătută rău de un nebun, legată, violată de am intrat în comă… Am ajuns la spital și de abia după trei luni mi-am revenit. De atunci am rămas cu crize, am momente când rup hainele, sparg… după aia nu-mi mai amintesc nimic și regret ce am făcut… În urma violului am născut un băiat, îl cheamă Paul Ion. L-am dat în adopție că nu puteam să-l cresc aici, în cămin. Nu m-am dus niciodată la el, nu vreau să-i fac necazuri, nu vreau nici să știe de mine. Dar sunt mândră de el, știu că trăiește în Bacău și că îi este bine”, spune Ioana.
După Revoluție, povestește că viața ei și a colegilor din cămin s-a schimbat mult, și în bine. Nimic din urâtul, chinul, ororile de dinainte nu mai există și fiecăruia i se permite să-și dezvolte personalitatea și să-și clădească viața – între limitele unor reguli – după cum dorește. Iar Ioana s-a decis să-și dedice viața și să-și dăruiască dragostea păpușilor – copiii ei. Indiferent că sunt de-o șchioapă, de statura unor bebeluși reali ori chiar mai mari, fiecare din miile de păpuși sunt la fel de importante pentru ea.
„Nu vreau să sufere copiii mei cum am suferit eu”
Ioana este nemulțumită că trebuie să împartă camera de cămin cu încă o colegă. Nu de alta, dar patul și dulapul acesteia iau din spațiu. Åži, chiar dacă încăperea este foarte spațioasă, femeia e de părere că nu are suficient loc pentru „copiii” ei pe care nu dorește să-i chinuie. „Îmi trebuie mai mult loc pentru că vreau să le cumpăr la toți pătuțuri, să crească civilizați, să nu fie necăjiți cum am fost eu. Acum i-am pus în pătuțuri pe ăștia pe care i-am pregătit să-i dau în adopție. În pătuțul ăstalalt sunt cei care de abia au fost abandonați. Așa cum m-a abandonat și pe mine. Eu i-am luat, i-am spălat, i-am îmbrăcat curat… Mamele astea care-și părăsesc copiii ar trebui pedepsite…”, este de părere Ioana.
Ca o adevărată mamă responsabilă, muncește cât de mult poate pentru „copiii” ei. Nu refuză niciodată când i se oferă ceva de lucru și din banii câștigați cumpără, de la second hand, hăinuțe, păturici, scutece, detergenți cu care să le spele și alte obiecte necesare „prichindeilor”.
Mulți din cei care o cunosc pe Ioana i-au aflat pasiunea. O respectă – fiecare din rațiunea lui – și îi dăruiesc îmbrăcăminte sau alte lucruri necesare bebelușilor.
„Așa am mai primit premergătoare, câteva pătuțuri. Scăunelele astea roșii le-am cumpărat, că n-aveau copiii pe ce să stea așa frumos. Păpușile alea pe care le-am găsit rupte, fără mâini sau picioare le-am înfășat și pe ele curat și le-am pus în pătuț, că sunt handica-pate. Dar astealalte pot sta în scăunel”, zice femeia.
Dragoste de mamă dăruită păpușilor
Firește, Ioana nu-și va hrăni niciodată „prichindeii”. Nu-i va duce la grădiniță și nici nu va trăi, alături de ei, emoția primei zile de școală. Evident, din miile sale de „copii” nu va fi vreunul care s-o strige măcar o dată „mama” și să-i fie sprijin la bătrânețe. Åži totuși, de acolo, din căminul în care a trăit o viață de om, Ioana, aflată la a doua tinerețe, nu și-a putut opri sufletul să dăruiască. Să iubească. Åži astfel, biata femeie a reușit să construiască, din dragoste pentru puii de om ce ei i-au fost refuzați de soartă, un lucru nemaiauzit. Un lucru unic în țară: un azil pentru păpușile părăsite de copii.
Åži nici nu știi, dincolo de stranietatea situației, ce îți frânge inima mai tare: imaginea miilor de trupușoare îmbrăcate astfel încât juri că sunt vii? Sau risipa de iubire maternă a Ioanei… O iubire ce va rămâne veșnic, neîmpărtășită.
